De Marina COSTA (Lelia Vasilescu)

După câteva volume de poezii, scriitorul Silviu Bacuiani a debutat în proză cu un roman intitulat „Ghiță – povestea unei vieți”, un omagiu adus sa­tului muntenesc de câmpie, din perioada interbelică și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În acesta, elementul comic este repre­zentat de Burcea cel sărac cu duhul, dar încrezut – personificarea, în final, a vor­bei po­pulare prost să fii, noroc să ai! Care sat nu are un astfel de personaj, convins că toate încurcă­turile în care intră sunt numai din vina celorlalți, și că ia bătaie degeaba când, de fapt, și-o caută cu lumânarea?

Cronologia romanului „Făt-Frumos din corcoduș” începe printre ulti­me­le capitole ale cărții anterioare, „Ghiță – povestea unei vieți”, când aflăm că Burcea s-a însurat cu o văduvă bogată și, aparent, i-a pus Dumnezeu mâna în cap, apoi merge în paralel cu o parte, spusă sau ne­spusă, a pri­mu­­lui roman din serie (al cărui final ne readuce în perioada actuală). Pen­tru Burcea, lucrurile nu sunt așa cum par, iar averea nu ține loc de minte, după cum vedem în capitol după capitol.

În prima sa ediție „Făt-Frumos din corcoduș” a fost o nuvelă umoris­tică, dar, în prezenta ediție revizuită și completată, a devenit un mini-ro­man cu valențe multiple. Pe lângăo parodie moralizatoare a vieții să­tești(și dacă vă amuză aventurile lui Burcea, atunci îl veți căuta și în primul roman al au­to­rului, și în cel de-al treilea, „Tălpi opărite”, despre care am scris, de ase­­me­nea, recomandându-l din toată inima tuturor celor interesați nu numai de năzdrăvăniile acestui Tândală contemporan, ci și de colec­tivi­zarea forțată din anii 1948-1965), „Făt-Frumos din cor­coduș” este și o radiografie a vieții rurale de la finalul celui de-al doilea război mondial, și o poveste de dra­gos­te trădată, cu suișuri și coborâșuri:

„- Cu ce-am greșit, Doamne, de-am avut ochii încleiați? zise acesta, de parcă ar fi așteptat un răspuns izbăvitor. Na, am ales pân-am cules, mai spuse, lăsând privirea în pământ.

– Știu că doare, încercă părintele să spună ceva, dar fu imediat întrerupt.

– Știi ce doare cel mai tare? Uite, ustură al dracului pe-aicea, zise el, atingându-se cu palma în dreptul inimii, doare nu atâta că văz că fusei orb și muierea mea face ochi dulci altora, doare să văz după cine se uită ea. Păi după Burcea, părinte? După prostul satului și după văcar? Și care-o mai fi, Dumnezeu știe…

– De-aia e bine să nu te uiți numa’ la frumusețe, la o femeie! La ce folos că-i frumoasă, de n-are minte ioc? zise preotul, punându-i mâna pe umăr.”

Dată fiind tematica adulterului și limbajul colorat, recomand romanul per­soanelor peste 16 ani.

Atât personajele principale, cât și cele secundare se conformează unor tipologii umane întâlnite în majoritatea colectivităților. Faptul că Burcea, Făt-Frumos din corcoduș, care intră întotdeauna în încurcături din prostie împletită cu orgoliu, este un personaj stereotip nu scade far­mecul poves­ti­rii, pentru că și stereotipurile există în natură… mai des decât ne-am dori. Prostul satului este o întrupare modernă a lui Tândală – cel universal în literatura populară românească – și diametral opus lui Păcală, a cărui iste­ți­me este pusă în aplicare exact pentru a râde de proștii și păcătoșii sa­tului. Ba, în povestea de față se mai consideră și bărbatul fatal:

„- D’apăi, treaba ta, știi numa’ că e femei în gârlă și toate mă vrea, zise atunci Burcea, punându-și pălăriaînapoi pe cap. Fomeile e ca semințele de dovleac, numa’ să mă întorc și dau de ele, mai apucă să strige,înainte de-a porni în treaba lui și sădea nas în nas cu Matei și Iancu.

– Iete, mă, la el, zici că-i cioplit numa’ din bardă, zise Matei către Iancu, opriți în loc când îl văzură pe Burcea. Da’ un te duci, mă, când nimenea nu te-așteaptă? strigă apoi către flăcău.”

Dintre personajele secundare ale romanului „Ghiță – povestea unei vieți”, îi întâlnim în acest al doilea roman din serie pe părintele Macarie, făcându-și exemplar datoria de a împăca sătenii și de a-i aduce spre cele sfinte, precum și pe Matei, socrul lui Ghiță.

Celelalte sunt personaje noi, respectând tipologia sătenilor: ușu­ratica, bârfitoarea, speriații și fanaticii, libidinoșii, încornoratul – per­so­naje ce se pot găsi în fiecare sat din lume. Unele sunt schițate fără exces de detalii, din câteva trăsături de penel literar, restul fiind abia sugerate, pentru ca na­rațiunea să se rotunjească și satul să fie pre­zentat în dinamica sa obiș­nu­ită. Altele, ca Iancu și Leana, deși pornind tot de la stereotipurile cla­si­ce, devin personaje rotunde, cu un arc as­cendent, oferind cititorului învă­țămin­tele necesare unei snoave popula­re. Aș spune că sunt chiar mai rotunde decât protagonistul, desemnat din start să aibă un arc plat, fiindcă adesea prostia nu are leac.

Contrastul dintre superficialitatea și prostia lui Burcea și umorul de si­tu­ație pe care îl generează, pe de o parte, și profunzimea trăirilor lui Iancu, precum și înțelepciunea părintelui Macarie și a lui Matei, pe de altă parte, reprezintă principala figură de stil a cărții. Viața satului este redată cu exac­titate, fiind caracterizată cu un acut simț de observație:

„În inima satului din acele vremuri, învăluit în tradiții și priviri scru­tă­toa­re, pedeapsa cea mai cumplită, în special pentru femei, era mur­murul insidios al gurii lumii, un blestem tăcut ce însemna mai mult decât orice sentință rostită. Era ca un vârtej de vorbe veninoase ce aruncau umbre pes­te repu­tații, un tribunal al prejudecăților în care judecătorii erau mur­murele răută­cioase ale celorlalți. Pentru femei, această pedeapsă nu era doar o cumpănă socială, ci și o temniță în care sufletele lor erau supuse unui asediu nevăzut, iar fiecare pri­vire și șoaptă se transformau în lanțuri ce strângeau tot mai mult liber­ta­tea lor. Bărbații, ale căror femei căzuseră în gura lumii, se găseau prizo­nieri ai acestei situații, învăluiți în judecățile aspre ale celor din jur. Ei pă­șeau pe un teren minat de vorbe vătămătoare, cri­ticile zgu­duitoare și râse­tele batjocoritoare care răscoleau adâncurile inimilor lor. Fiecare privire a­cu­zatoare și fiecare murmur se trans­for­mau în pietre grele, aruncate asu­pra lor, transformându-i în eroii invo­luntari ai unui tragic spectacol social, unde drama vieții lor se desfă­șura sub lumina nemiloasă a scrutării pu­blice.”

Pe lângă descrierea modului de viață rural al vremii res­pective, uneori cu o analiză antropologică mai mult sau mai puțin subtilă, în roman apar su­perstiții ale locuitorilor, tradiții locale și alte aspecte care adaugă un plus de realism firului narativ.

Silviu Bacuiani a scris poezii, cel puțin șase volume, înainte de a se ex­prima în proză, iar acest lucru se vede în accentele poetice pe care le primesc descrierile din roman și în modul cum se joacă autorul cu vor­bele. De exemplu, în fragmentul redat în continuare, toamna și lăsarea serii, expresii ale tristeții, ale pre­sen­timentului morții temporare a naturii, sunt o reflecție a emo­țiilor copleșitoare, contradictorii, prin care trece soțul înșelat:

„Soarele începuse deja să apună în nuanțe roșiatice și violet, în vre­me ce unele dintre frunzele copacilor păreau a se arunca singure în aer, într-un dans unduitor cu vântul ușor al serii de început de toamnă. Palid la față și galben,asemenea unui bolnav suferind, timpul și-a făcut intrarea în toam­nă, ca într-o frizerie, bărbierind de frunze, unulcâte unul, copacii prea stu­foși. Toamna își deschidea astfel brațele, iar culorile căzătoare păreau să danseze într-un vals de aur și rubine. Copacii, îmbră­cați în haine de gală, șopteau povești melancolice în vântul blând, iar pământul, obosit de căldu­ra verii, primea cu bucurie cadouri de la cer – frunze aurii și raze de soare moi. În satul lor, fiecare frunză cădea parcă cu o poveste în suflet.

Undeva în spate, în ogradă, Iancu strângea cu o greblă frun­zele că­zute peste zi și părea a le deplânge leșinul.”

Stilul autorului este cursiv, lipsit de stângăcie. Formulările sunt firești, cu subtilitățile lingvistice ale bogăției limbii populare, unde multe se spun, sau se lasă de înțeles, pentru cine are min­te să priceapă. Aliterarea, metafora, comparația sunt doar câteva dintre tehnicile lite­rare întâlnite în roman. Au­torul folosește cuvintele locale, transcrise fi­del, așa cum le pronunțau ță­ranii pe atunci, abătându-se în mod con­trolat, în dialoguri, de la normele ortoepiei și gramaticii literare:

„Ferească Dumnezeu, le pune Cel de Sus mâna în cap unora și ei își bate joc, zice că li se cade, nu că fu El milostiv cu ei, își zise Zamfira în sinea ei, în vreme ce trecea ulița, să meargă în bătătură. Păi de era Sile al meu așa cum e omul Leanei, apăi ziceam bogdaproste și-i pupam mâinile, nu-mi scăpărau ochii după toți nărozii satului! ‘Geaba i-o dat Dumnezeu frumusețe, de s-o calicit la minte, își mai spuse femeia, chiar când ajunse în dreptul porții.”

Grafica amuzantă, bine realizată, completează cu succes imaginea de comedie rurală. Îl felicit pe Silviu Bacuiani pentru că-și extrage inspi­rația din satul românesc!

Sunt de părere că literatura noastră contemporană are nevoie de o paletă largă de genuri de cărți, pentru toate vârstele și gusturile, iar acest roman, savuros ca un drajeu, învelind aluna tare a suferinței uma­ne din dragoste și a greutăților vieții rurale în glazura umorului țărănesc, își va face loc printre ele, pentru iubitorii atmosferei rurale de odinioară și a unui Tândală adus în epoca modernă. Cu siguranță, există și prototipuri con­tem­po­rane ale lui Burcea, prin sate și orășele. S-ar putea spune că, din păcate, prostul satului a lăsat destui urmași, peste tot…

(Publicat in Convorbiri literar-artistice nr 38/ian-febr 2024)