cronică de prezentare, de Silvan G. Escu

Am constatat că acest volum de poezie, „Casa din inima mea”, al poetei Florica Dumitru, apărut de curând la Editura AIUS Craiova, are onoarea de a fi lansat doar la trei zile distanță de omagierea zilei de naștere a lui Eminescu și a sărbătoririi Zilei Culturii Naționale. După pă­rerea mea cele două evenimente nu ar fi trebuit și nu trebuie supra­puse, fiindcă se încearcă în acest fel umbrirea omagierii genialului poet, în­trucât „Luceafărul” este prin el însuși Cultură Națională.

În urmă cu puțină vreme am fost întrebat care ar fi sfaturile pe care le-aș da unui scriitor debutant sau aflat la începutul carierei literare. Răs­punsul meu a fost tranșant de sincer: Sfatul meu ar fi să nu ceară sfaturi, însă, dacă totuși îi sunt sugerate, așa cum fac eu acum, în po­fida celor spuse puțin mai sus, atunci să le ur­meze, dar după ce, în mod obli­ga­toriu, „rade” câteva zeci de rafturi de bibliotecă pentru a-și construi o cul­tură solidă, în prin­cipal una literară, pe lângă cea gene­rală, în mod cert ajutătoare. Și abia apoi, având de partea sa talentul, iar muza îmbol­di­toare i-ar sta alături, să folosească toate acestea în mod adecvat, în sen­sul potrivit împlinirii năzu­ințelor sale literare.

Poezia este cea dintâi formă filosofică de exprimare a cuvân­tului, din­colo și imediat de după cel folosit pentru comunicarea uzuală. Nimic nou până aici, doar că de atunci se tot scrie, în mai toate felurile posibile. Iată, și în maniera pe care ne-o pro­pu­ne autoarea volumului de față.

Altfel, poeziile din acest volum sunt îmbrățișate afectuos, cu duioase mân­gâieri pe ceafă, de punctele de vedere, pertinente, ale prefațatorului și ale posfațatorului. Fapt meritoriu și totodată onorant pentru poetă.

Prefața are avantajul, că de aceea șade în capul mesei, de a fi citită prima, desigur chiar înainte de a deschide bine cartea. Însă, consider că este o cale nu tocmai indicată de urmat, chiar dacă nu reprezintă nea­părat o greșeală, fiindcă spusele de-acolo pot influența cititorul, care, numai după ce termină de lecturat poeziile, ar trebui să-și formuleze singur o părere și abia apoi să o cunfrunte cu cea  a prefațatorului. Și, în cazul de față, ca să nu mă depărtez, mi-e greu să fiude acord cu opinia domnului Ștefan Vlăduțescu care afirmă nici mai mult nici mai puțin că „Poetesa”, ter­men sui-generis folosit de acesta, afirmă ziceam, citez: „pen­tru tristețe, Florica Dumitru apare ca cea mai profundă poetesă româncă a momen­tului”. Măi să fie!

Pe de altă parte, știm cu toții, cei care scriem poezie, că, de când e lu­mea, tristețea, deși pare paradoxal oarecum, oferă cele mai sensibile și profunde sentimente din care s-au născut și se tot nasc versuri excep­ționale, de înaltă simțire și valoare este­tică. Iar volumul de față ne vine în ajutor prin excepționala poezie ocazionată, din păcate,  de trecerea în ne­ființă a fratelui autoarei, intitulată simbolic „Cenușiu…”,pe care simt nevoia, valoarea ver­surilor îmi impune acest lucru, singura dealtfel, să o redau, cu firească emoție, în întregime:

        „Tac norii!/ Și cerul se prelinge a durere / Până în genele mele /

Grele de atâta cenușiu! // Tac norii!/Și plumbul lor se resimte / Până în depărtarea / Unde nu ai mai întors privirea! //Tac norii! / O pasăre se luptă cu ei / Iar penele-i negre cad peste tine, /În iarna ta veșnică! //Tac norii! / Se aude doar suspinul / Zilelor care vor trece /Fără tine!”

Deși se vrea cea mai interesantă, fiind probabil cea mai recentă parte a volumului, „secvențe” cum le denumește postfațatorul Petrișor Militaru, e vorba de „De-aș fi baladă”, este din păcate mai puțin valoroasă. Și totuși, chiar dacă debutează șchiopătând, oricum nu  este în întregime de neluat în seamă, dovadă că am ales pentru ochii și mintea mea un nu­măr sem­nificativ de poezii demne de amintit, din care se detașează „Grădina de gânduri”, mai cu seamă ultima strofă, cu adevărat memo­rabilă:

„Și printre gânduri în grădina mea de vise, / Mă voi plimba cântând precum Orfeu, /Cu lira voi vorbi florilor triste, /Sub colțul meu de cer primit trofeu!”,

ca să nu mai vorbim despre cea redată ceva mai sus, scrisă cu penița înmuiată în lacrimi, așa simțim.

Sau, cum este cazul acestei cea mai valoroasă poezie a întregului vo­lum, din punctul meu de vedere, una filosofică, existențială, cu greutate, s-o numesc astfel, în special prin profundul mesaj pe care-l transmite, intitulată „Cine a furat orașul de piatră?” Las cititorilor ocazia și bucuria s-o descopere și s-o aprecieze.

Interesantă este poezia „Tobibito” și nu doar datorită titlului, unul care incită la dezlegarea ciudatei formulări.

Poeta este bolnavă. Nu, nu vă neliniștiți, nu știu cum este în viața de zi cu zi, dar în poezie este bolnavă de iubire, de îndrăgostire mai bine spus, pe care o caută în orice anotimp, în petalele florilor, în aripile fie­că­rui fluture, în orice vis. Dealtfel iubirea este tema predilectă a acestui capitol, în care îi dedică, aproape în întregime versurile. Uneori o gă­sește, cum este cazul poeziei care se cheamă chiar așa, „Uneori”, alte­ori, c-așa-i viața, o pierde, culmea, în aceeași poezie… Vă invit s-o ci­tiți, merită!

În scurtissima poezie „Oglinda”, poeta este ușor narcisistă, în orice caz pare împlintă. Iată: „În nicio oglindă nu ești mai frumoasă,/Ca în cea în care te vezi iubită!”

Foarte frumoasă, apropiată mie prin felul în care este scrisă, se pre­zintă și poezia de la pagina 138, intitulată „Dialog cu mine”, în care poeta își dorește, citez: „Să vorbești puțin astăzi / Ca să ascult liniștea”.

        Dar și mai abitir iubirea, acest minunat sentiment, este prezentă în mai toate poeziile cuprinse în cel de-al doilea capitol, pe care poeta îl numește ”Târgul de iubire”, nepotrivit după părerea mea. Oricum, ver­su­rile din aceste poezii se recomandă prin ele însele, în sensul că toate se subsumeză acestei stări. Această parte a volumului este de departe cea mai valoroasă, cea mai plină de conținut poetic. Debutează în forță cu poezia „De luni până luni”, pe care autoarea și-ar dori să o aibă drept constantă a întregii sale vieți, iubire 100%, una continuă, fără sfârșit.

Poeta, folosindu-se de condei desigur, face iubitului un „Portret în culorile curcubeului”, pentru a-l avea „în minte în toate anotimpurile”, pictându-i în scris toate trăsăturile feței, citez: „iar pentru gură, ah pentru gură, am tras doar un contur subțire, pentru că am să o colorez cu un sărut!”, așa cum ea se extaziază vizavi de această minunată desco­pe­rire.

Altundeva, la pag.116, într-o poezie splendid scrisă,„iubirea e doar un cuvânt/ Până apare cineva și, dintr-o dată,/un fulg de nea se transformă în balet regal (superbă metaforă!, nota mea),/ un fâlfâit de aripă într-un zbor,/ un zâmbet șăgalnic, într-o tresărire,/ o luminiță aprinsă, într-o feerie,/ un fluture, în parfum de primăvară!”. De fapt întreaga poezie este o metaforă continuuă. Pentru ca, în „Partaj”, pag.108, atunci când intervin și inerentele diferende între iubiți, „Eu am să iau ultima ta privire!/ Apoi nu am să mai vreau nimic./ Îți las ție totul, dar, mai ales, lipsa mea!”. Ori, în „Fără cuvinte”, din care, văduvit de ea; vedeți bine: iubirea are un dicționar al ei!, citez:  „Dicționarul iubirii noastre/ A rămas fără cuvinte,/ Nu am mai găsit/ Nici măcar traducerile/ Ori sinonimele!/ Rămăseseră agățate/ Undeva, pe ultima pagină,/ Doar antonimele!”.

Alteori, în poezia cu titlu derutant „Departe, aproape…”, pag. 100, făcându-și cu mâna steașină ochilor: „Când te privesc de departe,/ Ai privirea ascunsă într-un cufăr secret,/ Buzele rătăcite pe două con­tinente,/ Părul, flamură pe corăbiile biciute de vânt,” pentru ca mai apoi, deschizând larg ochii, să observe clar: „ Dar, când te privesc mult prea aproape,/ Te simt, ca și cum am fi amândoi contemporani!”. Căruia, nu doar în compen­sare, ci mai degrabă pentru întărirea convingerii în ceea ce va să fie, îi face o „Promisiune”, vezi pag.95, mărturisindu-i, făcând-o cumva și în numele lui: „Dacă ai să mă cinstești cu o iubire, (și, garantez, asta nu se întâmplă într-o cârciumă!) / Am să te dăruiesc cu un dor,/ Pe care să-l ții minte toată viața!/ Nicicând nu o să te simți mai bogat/ Ca atunci când îți vei număra amintirile cu mine!” Autoarea trăiește într-o continuă stare de beatitudine poetică, purtată de aripile niciodată obosite ale iubirii, precum în „Parfumul iubirii”, când ar vrea, așa cum orice feme­ie își dorește să i se întâmple: „Atinge-mă/ Cu parfumul zâmbetului tău/ În culori multicolore/ Și am să miros a iubire!” Cred că toți am simțit acest răvășitor fior la un moment dat!

Se vede de la distanță că atunci când nu este constrânsă de ideea de a face neapărat versuri cu rimă, cum se întâmplă, cu deosebire, în prima secțiune a volumului, aspect peste care vom trece cu vederea, făcând-o cumva în fuga calului, în acest fel poeta se simte descătușată, moment în care reușește să producă adevărate minunății poetice!

Dar, gata cu laudele, fiincă volumul are și minusuri, pornind de la unele rime forțate, ori nerespectarea ritmului, șchiop pe alocuri, mai cu seamă în prima sa parte. Această afirmație,negativă desigur,nu reprezintă în niciun caz un gest demobilizator, din contră ar trebui, eu așa-mi doresc, să vină în ajutorul autoarei privitor la ce se va mai întâmpla în/cu viitorul său literar.

Deocamdată, în cea mai mare parte a scrierii sale autoarea se află pe drumulpe care și l-a dorit și pe care, ca oricare dintre noi, și l-ar vrea urcând continuu.

Eu îi urez deplină reușită și o felicit pentru realizarea și publicarea acestui volum!

(Publicat in Convorbiri literar-artistice nr 38/ian-febr 2024)