(editorului nostru, lui Nixi! – cum îi ziceau apropiații)

EDITORIAL –Convorbiti literar-artistice

Antoneta RĂDOI  –redactor-șef

Niciodată nu am pus rubrica In MEMORIAM în loc de Editorial, dar acum, acum nu doar că se cuvine, ci este imperios necesar, fiindcă…

NICOLAE GHEORGHE NICOLAE, editorul nostru, cel care, cu multă dăruire și cu toată noblețea sufletului lui frumos, a făcut ca revista Convorbiri literar-artistice să apară timp de…6 ani(la final de an îi împlineam și am fi sărbătorit), 33(?!) de numere, ne-a părăsit, plecând cu …Moartea SUBITĂ la braț, lăsându-ne pe absolut toți, de la familie până la ultima persoană cu care s-a intersectat, bulversați, lăsându-ne…fără cuvinte! Da, eu care, în general, vorbesc, vorbesc, cu rost și fără rost(ar zice unii), la căpătâiul cata­falcului lui am fost MUTĂ, mi s-a încleștat gura, și deși s-ar fi cuvenit acolo să rostesc un cuvânt, măcar un ”Mulțumesc!”, spus cu largă gura mea, sau, cum s-ar fi cuvenit, mai multe: ”Mulțumesc, minune de om!”, ei bine, nu am putut! Chiar dacă Nixi – cum îi spuneau apropiații – îmi zâmbea, enigmatic (adică nu era trist, dar…nici vesel, ci…cumva, într-un fel indefinit, mă/ne privea, ca și cum ar fi știut el ceva ce eu…nu știu! Ciudată senzație!!) din fotografia de la căpătâiul catafalcului –foto­gra­fie foarte inspirat aleasă!! Mi se mai întâmplase asta de două ori înainte, la moartea prematură a celor doi frați ai mei, morți unul după altul, în ordinea în care se și născuseră, fiecare imediat ce au împlinit 40. La niciunul, nici să spun ceva, nici să plâng nu am putut! Eram…

pietrificată! Atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. Faptul că, acum, Nicolae-Gheorghe (doi sfinți într-unul!!) mă/ne privea enig­ma­tic din fotografie, făcea să-mi înghețe toate fibrele trupului, iar creierul re­fu­za orice conexiune afară de a-l vedea pe Nixi la birou lucrând… lucrând…lucrând, niciodată stând! Ce să vorbești, când el era nu aco­lo, în sicriu, pe un ca­ta­falc maiestuos, din marmură neagră cu scri­peți gata să-l coboare, imediat ce preotul ar fi zis ”Amin” după ru­gă­ciunea de iertare, și să-l ducă într-o altă lumea (nu știu care și unde), ci…la birou, în fața computerului, lucrând, și-mprejur toate ma­și­nă­riile zbâr­nâind a funcțio­na­re la cote maxime, așa cum știam, așa cum îl gă­seam de fiecare dată când ajungeam în editură!!

Mă/ne privea…enigmatic. Aș fi vrut să mă duc în față să vorbesc, să spun ceva, căci un milion de cuvinte pe secundă-mi apăreau pe un cadran alb, dar creierul nu le-nțelegea. Simțeam că buzele nu mi se vor deschide. Și-am tăcut. Ce mai poți să spui în fața MORȚII…

SUBITE, când nici în fața unei… altfel de MORȚI nu te poți exprima, nu i te poți opune, contra, argumenta, dar măcar, în cazul unei morți lente, a unei boli care macină omul cu înce­tinitorul, atunci ai timp să conștientizezi că muribundul va pleca și te împaci cu ideea!! Te îm­paci cu ideea implacabilei morți. Dar așa?… După atâta muncă, mun­că și iar muncă, activitate în forță, când își ia omul, în sfârșit, un liber-două și pleacă la munte, la aer, la ozon, la relaxare cu familia și/sau prie­te­nii, și-apoi tu primești un telefon în al cărui difuzor auzi că ”s-a relaxat” definitiv!! Rămâi șocat și spui doar atât: Dumnezeuleee!…

Da, Dumnezeu este Cel care ne aduce (de unde?? Nu știm) pe lumea asta, când dorește și cum dorește, și tot EL, că nah`, e dreptul Lui, ne ia de aici și ne duce…nu știm unde(eu, cel puțin, nu știu!!). Dar, oriunde l-ar fi dus, Îi amintesc lui Dumnezeu că musai va trebui să-l ducă într-o editură – trag nădejde să aibă una pe-acolo, prin cerurile Lui, musai pentru Nixi!! -, căci locul lui acolo este. Și acolo va face pentru Dumnezeu, pentru cei din lumea de acolo, acea lume în care l-a dus, cea mai grozavă treabă!

Drum în lumina veșniciei, OMULE BUN!