Marina COSTA

Veronica era a doua fată dintr-o familie de patru copii. S-a născut în noiembrie 1928, într-un sat din Moldova. Au urmat doi frați, să fie ega­litate în fa­mi­lie. Părinții erau destul de înstăriți: aveau moară de apă și prăvălie sătească, cu de toate. Pământul, nu foarte mult, era suficient să-l împartă între copii.

Numele de Veronica era la modă pe vremea aceea, considerat mai deosebit decât Ana, Ioana, Maria, Ileana, cum le chema pe majoritatea fetelor. Cine știe, poate o botezaseră la fel ca pe nașă. După ea, l-a mai purtat o verișoară, mai mică cu vreo zece ani. Nu e exclus ca Veronica mare s-o fi ținut în brațe, la botez, pe cea mică, fiindcă la cununie, celei mici i-a fost naș fratele celei mari, Gică.

Fetele au făcut școala primară în sat, apoi, la Adjud, o școală de uce­nice la croitorie. Sora cea mare a absolvit-o, chiar înainte să înceapă cel de-al doilea război mondial. Veronica a fost retrasă după doi ani și un pic, fiindcă s-a îmbolnăvit. De copil avusese sănătatea fragilă, fără să sufere, totuși, de ceva grav. Doar că pe vremea aceea, când încă nu exi­s­tau antibiotice, se putea muri și dintr-o răceală banală, care, tratată cu descântece și remedii din plante, evolua în pneumonie.

Pe urmă, zona a devenit nesigură, datorită războiului, așa că educația Veronicăi s-a oprit aici. Într-o gospodărie mare, ca a lor, o fată era bi­ne­venită s-o ajute pe mama.

Cu mâinile ei de aur și cu cât învățase la școala profesională, a lucrat de zestre perini brodate și cuverturi multicolore, câte și mai câte lucruri frumoase. 

Avea o prietenă mai mare, Cornelia, aproape de vârsta surorii ei celei mari, care se măritase. Cu ea cosea și broda pe la șezători. Când s-a terminat războiul și s-a liniștit lumea, s-a întors acasă și fratele Corneliei, subofițer. Arăta așa chipeș în uniformă, de parcă nu mai semăna cu băiatul care plecase, acum câțiva ani, la armată.

Părinții Veronicăi s-au bucurat să-i primească familia în pețit. Erau oameni gospodari, harnici, cu ceva cheag, iar Gicu, dacă rămânea în ar­mată, promitea să nu aibă griji în viață.

Nunta s-a făcut în toamna anului 1947, cum era datina la țară. Nu pu­tea fi prea bogată, că abia trecuse anul de foamete de după război.

Anul următor s-a măritat și Cornelia, cu un tânăr venit de la munte – nu țăran, ci om cu școală. Cornelia și-a luat zestrea bogată și s-a mutat la București cu soțul ei, care își găsise serviciu în capitală. Veronicăi îi pă­rea rău că pierde o prietenă, dar se bucura că ea rămăsese aproape de părinți, la nici cinci minute de mers.

Căsătoria Veronicăi cu Gicu a fost binecuvântată cu un fiu. Au urmat, apoi, vremurile grele ale colectivizării, și cele două familii au pierdut tot ce avuseseră. Ca fost proprietar de moară și de prăvălie sătească – i le luaseră comuniștii pe amândouă, animalele din curte, pământul, tot ce avea – tatăl Veronicăi a fost trecut în catastife drept chiabur, dușman al poporului. Era suficient să ai ceva stare și să fi renunțat mai greu la avu­tul tău, sau ca vreunul dintre oamenii Partidului să aibă ciudă pe tine dintr-un motiv sau altul, demult uitate, ca să te trezești încondeiat în fel și chip.

Gicu a fost nevoit să dea tot pământul, la fel cum făcuse și socrul său. Și-a găsit de lucru la oraș – că din armată îl scoseseră oricum, fiindcă nu mai corespundea dosarul cerințelor noii orânduiri. Cumnații, frații mai mici ai Veronicăi, au trebuit să facă același lucru. Din agricultura la co­lectiv nu se puteau plăti cotele acelea împovărătoare.

Ușor nu le-a fost. Munca grea, necalificată, era singura acceptată pentru rudele chiaburilor, cei care adunaseră avere prin asuprirea ma­selor de țărani – sau cel puțin așa se spunea pe atunci… Noroc că oră­șe­lele vecine porniseră pe calea industrializării și aveau nevoie de mână de lucru. Iar calificarea se putea obține la locul de muncă. Amândoi băieții și-au găsit de lucru la Căile Ferate, făcându-și acolo cariere fru­moase, din care au ieșit la pensie, la vremea potrivită, când ajun­seseră deja bunici….

Sănătatea fragilă a Veronicăi o împiedica să lucreze la CAP. Avea grijă de grădina din curte, își mai ajuta frații, când se simțea bine, să-și înde­plinească normele de zile-muncă, dar nu permanent. Șase ani după primul fiu, urmă al doilea.

Locuia aproape de părinți și de frații ei, se înțelegea bine cu cumna­tele. Împăca vecinele certate între ele cu câteva vorbe înțelepte, fiind cunoscută drept o făcătoare de pace. Timpul liber și-l petrecea la mașina de cusut sau cu croșeta și andrelele în mână, așa cum învățase de mică.

Viața i-a fost simplă, ca a multor femei de la țară.

Băiatul ei cel mare a făcut facultatea la București, devenind subinginer. Cel mic, prinzând alte vremuri, s-a îndrăgostit de electronică, specia­li­zân­du-se în calculatoare, întâi ca tehnician. El avea alte visuri – la douăzeci și ceva de ani a plecat în Statele Unite ale Americii. Bănuiesc că fratele lui a avut probleme la serviciu pentru asta, că se întâmpla.

Numai Dumnezeu știa ce era în inima Veronicăi. A acceptat despăr­țirea, rugându-se pentru el, să-i fie bine unde se duce. Și i-a fost. A venit apoi Revoluția, care a facilitat vizitele părinților la copiii stabiliți în stră­i­nătate.

Încercările vieții au continuat. S-a bucurat că fiul cel mare i-a dăruit doi nepoți, iar cel de departe, unul. Pe urmă, la vreo șaizeci și cinci de ani, a rămas văduvă. Băiatul se stabilise în București și o rugase să se mute la el.

– Și ce fac cu gospodăria? Aici am casa mea, am curte, flori, pomi, câțiva butași de viță, să țină umbră… Îi lăsați pe copii până încep școala, și după aceea în vacanțe. Mai vin eu pe la voi, mai veniți voi…

Era o abordare logică. Nepoții au crescut la bunica, cu tot dragul. Iar Veronica a trăit să le joace la nuntă și să se vadă străbunică a două fete și doi băieți.

S-a stins din viață la fel de frumos precum trăise, cu câteva luni înainte de a împlini nouăzeci și cinci de ani.

(publicat in Convorbiri literar-artistice nr 38/ian-febr 2024)