De vorbă cu PREOTUL GEORGE ZANTE

-salvamarul de la Schit-

interviul integral, din 16 martie 2019; necenzurat, nepregatit dinainte

Antoneta Rădoi: -Bine aţi venit!, părinte George Zante.    

George Zante (preot): -Bine v-am găsit!

A.R.: -Am avut emoţii că nu ne-am putea întâlni nici azi…data trecută v-a pus Vrăjmaşul pietre de poticneală pe Autostradă…

G.Z.: -Acum a rânduit Maica Domnului…

A.R.: -Aş vrea să public interviul în revista Convorbiri literar-artistice nr.10, dacă sunteţi de acord!

G.Z.: -Cu toată dragostea!

A.R.: –Pentru început să spunem cititorilor unde slujiţi?

G.Z.: -În satul Negreşti, jud. Constanţa, la Schitul Sfântul Gherasim Kefalonitul.

A.R.: -Vreau să fac un mic intro, să spun cititorilor că eu am ajuns întâmplător (dar ce e întâmplător în lumea aceasta, când totul e aşezat şi rânduit de Dumnezeu…) la Schit, invitată fiind de stareţul Schitului, pr. ieromonah Isaia (cu care mă cunoşteam de mai demult, care a construit şi Schitul de la Horia, şi care şi de-aici înainte, şi de-ar mai construi 10 schituri, cred că tot aşa îi va rămâne renumele: „Pr Isaia de la Horia”). Habar n-aveam că există în România un schit cu hramul Sfântul Gherasim Kefalonitul, iar de părintele Isaia nu mai ştiam, de 4 ani, nimic, căci nu mai vorbisem. Şi, la finalul anului 2018, nitam-nisam, mă sună părintele şi-mi zice c-ar vrea să ajung la dumnealui, iar eu m-am cam codit, şi nu am acceptat din prima invitaţia, tot argumentând, ba distanţa până la Negreşti, ba starea mea de…neputinţe, (fără număr), dar, până la urmă am ajuns, şi bine am făcut! Fiindcă, printre alte bucurii, am avut-o şi pe aceea de a vă întâlni. Deşi n-am schimbat atunci cu dvs. niciun cuvânt, am simţit că nu sunteţi un preot oarecare, ci unul hăruit, şi mi-am zis: „Doamne, mi-aş dori să-l cunosc mai îndea­proape şi să stau de vorbă cu acest preot al Tău”! Şi Dumnezeu, iată, a rânduit! Iar lucrul acesta  s-a întâmplat nesperat de rapid! Chiar dacă nici Vrăjmaşul n-a stat prea în banca lui, încurcându-ne lucrurile de nu ne-am putut întâlni la prima programare. Ştiu că aveţi o poveste de viaţă…

G.Z.: -Ca fiecare…

A.R.: –Ca fiecare, dar nu oricine din salvamar ajunge salvator de suflete, adică preot. Vă rog să începeţi povestirea cu ce doriţi dvs., însă ţineţi cont că pe mine m-ar interesa, cu precădere, pentru cititorii revistei, cum aţi ajuns din salvamar preot. Povestiţi-ne! Unde v-aţi născut, unde-aţi copilărit, ce vă doreaţi să fiţi când ”veţi fi mare…”. Oricum, salvamar nu v-a ieşit!!…

G.Z.: –Sunt altfel de…salvamar, acum!! Sunt născut la Brăila, în 1977, în noiembrie, după cutremur. Se spune că generaţia de-atunci a rămas un pic zgâlţâită…să sperăm că a ieşit la suprafaţă partea pozitivă…Am terminat Liceul Sportiv. După terminarea Liceului, părinţii mei s-au despărţit. din pricina unor neînţelegeri, şi-atunci au început s-apară şi alte probleme la mine, nu se lega nimic, plus că m-am îmbolnăvit şi-am ajuns la spital. M-au găsit c-o mare absorbţie de mercur în organism. Argint-viu, zis popular. Mi-au făcut analize, apoi am mers şi la alţi medici, trei internări în 6 luni, îmi făceau perfuzii în fiecare dimineaţă. Mercurul a lucrat mult şi foarte rapid pe interior, am fost operat de ulcer, am făcut, apoi, şi hepatită. Doctorii nu dădeau de cap bolilor şi starea mea se înrăutăţea. O doamnă asistentă mi-a zis într-o zi: „mercurul ăsta nu-i intrat în organism dintr-un mediu în care lucrezi, ci…pe altă cale, ţi-a fost trimis, dacăvrei să te faci bine, trebuie să te duci la alt doctor să-ţi cauţi rezolvarea”. La-nceput n-am priceput ce-a vrut să zică, dar femeia a insistat şi mi-a spus mai pe îndelete cum stă treaba cu…mercurul din organismul meu. Mai clar, mi-a spus să caut vreun preot, să merg la Biserică…

A.R.: –Am înţeles, asistenta-i asistentă, dar…doctorul, el ce-a zis?

G.Z.: -La un moment dat şi medicul mi-a spus acelaşi lucru, cu alte cuvinte, dar, evident, el nu avea atâta credinţă cât avea d-na asistentă. Însă era nedumerit, căci nu ştia de unde vine aşa o mare cantitate de mercur.

A.R.: –N-aţi urmat un tratament?

G.Z.: -Ba da. Şi eliminam o cantitate destul de mare, dar în corp nu scădea cantitatea, iar starea mea de sănătate se înrăutăţea. Am mai mers şi la alt medic, am făcut alte rânduri de analize, am urmat tratament, dar n-am rezolvat nimic. Şi-atunci şi medicul mi-a zis c-ar trebui să încerc şi pe la preoţi, la Sfântul Maslu…

Plecând din spital, oarecum dezamăgit, mă simţeam rău. Eram dezorientat. Am rătăcit foarte mult. Am ajuns pe la preoţi diverşi, unii mai înduhovniciţi, mai trăitori, mai…Dar am fost şi la dat în cărţi, la ghicit în cărţi, în cafele, la… hai să ne-apucăm de reiki, de yoga, lucruri care, la-nceput, au părut interesante, fiindcă, majoritatea conţineau informaţii din cele creştineşti, dar aveau adăugate de orientali de-ale lor, şi nu corespundeau structurii mele. Am simţit că e un drum greşit! Am rătăcit aşa ani buni…vreo 6.

A.R.: –Mulţi ani! Mulţi ani, părinte, mulţi, nu buni!!

G.Z.: -Da, mulţi ani!!

A.R.: –În tot acest timp vă simţeaţi şi rău?

G.Z.: -Da, mă simţeam rău, rău!

A.R.: –Dar ce simptome aveaţi??

G.Z.:-Eram apatic, n-aveam putere, eram ca o legumă, eram foarte nervos. Aveam o stare de stres permanentă, dar nu manifesatm aceasta faţă de celelalte persoane, ci în interiorul meu mă agitam şi mă frământam foarte mult.. Mă mânca pielea foarte tare, că-mi ieşiseră pe tot corpul nişte bubiţe şi-mi curgea mereu, din senin, sânge din nas. Şi-atunci am zis că trebuie să caut mai serios un preot cu har. Şi-aşa am ajuns la Părintele Papacioc (Dumnezeu să-l ierte!, c-a trecut la Domnul.). Când am ajuns însă la părintele, a ieşit o maică şi-a zis că părintele nu primeşte, fiindcă-i foarte bolnav.

A.R.: –Upss!!

G.Z.: -Dar eu mi-am zis, nu plec de-aici, mai stau, stau până diseară, şi-abia atunci, dacă nu iese părintele să vorbească cu mine, o să-mi pun capul pe clanţa uşii, şi-am să-mi imaginez c-am luat binecu­vântare de la părintele Papacioc, şi-apoi am să plec!! Simţeam că acolo mi-e salvarea!

A.R.: –Dar ce vă determina să gândiţi aşa?

G.Z.:-Păii…cât am stat acolo, la rând (era lume multă, nimeni n-a plecat când a ieşit măicuţa aceea şi-a zis că părintele nu va primi lume), mi-era rău, aveam fel de fel de stări, mi-era greaţă, îmi venea să vomit, tremuram, n-aveam putere. Şi, mi-am dat seama că ceva e-n neregulă şi că ”cuiva” nu-i venea bine deloc că mă aflu acolo, fiindcă nu aveam starea să rămân, dar m-am împotrivit şi n-am plecat. Simţeam că mă aflu în locul potrivit. Şi nu m-am înşelat. Am intrat totuşi la părintele.

A.R.: –V-a primit?!

G.Z.: -Da.

A.R.: –Păi, de ce acea măicuţă ieşise şi vă spusese că părintele nu vă va primi?

G.Z.: -Păi, mi-a spus părintele, când am intrat la dumnealui, mai spre seară, că fusese bolnav şi 3 zile nu primise pe nimeni.

A.R.: –Aha. Ce-aţi simţit când aţi dat ochii cu părintele Papacioc?? Era un mare duhovnic!! Un preot cu mult har. Citea în om ca-ntr-o carte deschisă.

G.Z.: -Când am intrat la dânsul, n-am mai avut niciuna din acele stări pe care le avusesem mai înainte. Mi-au dispărut ca printr-o minune. Mi-a dispărut agitaţia, şi o stare de linişte m-a cuprins. Aveam o stare de bine, cum nu mai avusesem. Aveam o listă-ntrea­gă, îmi făcusem de-acasă o ditai lista cu-ntrebări, cu puncte şi subpuncte. Dar n-apuc să-i adresez părintelui prima-ntrebare, că-mi zice: „Eşti preot??”; „Nuuu!!! N-am nicio treabă cu preoţia…”; Probabil că părintele ştia ce-avea să urmeze… A-ntins mâna, mi-a luat hârtiuţa cu-ntrebări, a mototolit-o, a aruncat-o la coş şi-a zis: „Acum hai să discutăm despre probleme!”. Şi-a-nceput să-mi spună lucruri din viaţa mea. Eu stăteam, uimit, și ascultam…poveşti…din viaţa mea, derulate de un preot despre care auzisem, evident, şi eu, dar pe care nu-l mai întâlnisem până atunci. Nu mă cunoştea, dar…ştia aproape totul despre mine!

A.R.: –Taree!!…

G.Z.: -Da, tare! Şi mi-a spus unde sunt problemele, de unde-au pornit şi…care-i tratamentul.

A.R.: –Da??

G.Z.: -Da. Am stat la dânsu-n chilie vreo două ore şi ceva, şi-am vor­bit mult cu părintele, mult.

A.R.: –Şi cei care-aşteptau la uşă ce-au zis când aţi ieşit? Cum au reacţioant?  Nu v-au laut la zor?? Ştiu că venea multă lume la pr. Papacioc. Iar când aştepţi afară  şi-altcineva îl ţine de vorbă prea mult pe duhovnicul îmbunătăţit, îţi cam trece alba prin ham, cum se zice. Aşa am păţit noi, odată, la pr. Isaia, dar ne-am dus, i-am bătut în geam, i-am zis că s-a făcut dimineaţă şi că deja cântă cocoşii, n-a avut niciun stres, şi-a văzut de vorba lui cu pacientul…

G.Z.: -Nu m-a interesat despre ce fac sau ce zic cei de la uşă. Ştiţi cum e, când ajungi pe masa de operaţie, nu pleci până nu se termină operaţia!!

A.R.: -Exact!!

G.Z.: -Părintele ştia că are foarte mult de lucru cu mine şi că eu trebuia să plec lămurit. Am plecat lămurit, dar nu încrezător. S-a aprins un beculeţ în mine, de prima dată, dar…am ieşit cam bulversat de la părintele.

A.R.: –Păi de ce?? Ce v-a bulversat?? Că doar auziserăţi de sfinţia sa. Cine n-auzise?? Presupun că ştiaţi că nu bate câmpii şi că are darul înaintevederii.

G.Z.: -Ba da, auzisem dar…nu m-aşteptam ca cineva să ştie pro­blemele din viaţa mea, probleme aşa de personale, chiar aşa în detaliu…

A.R.: –Da, da! Ştia. Şi…ce-aţi făcut mai departe?

G.Z.: -Mai departe, puţin sceptic, am zis că nu-i destul şi că trebuie să mai cercetez. Şi-am aflat de părintele Iustin Pârvu. Şi-n acea zi, primind informaţii despre pr. Iustin (de la Petru-vodă), de pe la creş­tinii care erau în aşteptare ca să intre la pr. Papacioc,  am plecat şi am şi ajuns la dumnealui, chiar în acea seară, nopatea târziu, de fapt. Şi pr. Iustin mi-a spus 80% din informaţiile pe care mi le spusese şi pr. Papacioc, plus altele. Evident, am plecat bulversat şi de-acolo, şi m-am dus la pr. Gherontie Puiu, la Caraiman.

A.R.: –Upss!! Aşa în cuircuit?!

G.Z.: -Da, am zis să iau informaţia din 3 surse, ca la S.R.I… (glu­me­şte; de altfel, părintele Zante e cam şotios, îmi place că nu-i „cu luminile stinse”, nu-i un încruntat şi cred că pe mulţi îi câştigă cu firea dumnealui. Este extrem de inteligent, foarte…spiritual), ca să fiu sigur.

A.R.: –Ca să fiţi sigur că informaţia e cea corectă, ori să vă testaţi pe dvs. sau pe preoţii aceştia despre care toată lumea ştia că sunt preoţi cu har?

G.Z.: -Nu ştiu. Eram bulversat. Cam aceleaşi lucruri le auzisem des­pre mine la toţi trei. Nu toate lucrurile erau atunci frumoase în viaţa mea. Primisem aceleaşi informaţii  şi, invariabil, aceleaşi îndrumări, mi s-au aprins beculeţele şi mi-am zis că nu fusesem pe drumul bun, dar simţeam că acesta-i drumul corct, dacă fiecare părinte mi-a spus: să ţin post, să mă spovedesc, să…!

A.R.: –Şi-aţi făcut ce v-au spus ei?

G.Z.: -Da, dar prima dată am făcut de capul meu, fără să-mi caut un duhovnic. Am făcut pe pielea mea, cum se zice, fără binecuvântare de la vreun preot, am ţinut post de 3 zile, de 40 de zile, m-am înfo­me­tat, am ajuns la 50 de kilograme, citeam Molitve noaptea, fără să am habar ce sunt şi ce efect pot avea, şi-am avut multe bubuieli. Am început să citesc multe cărţi, dar am început să merg la preoţi şi-ntrebam ce cărţi să citesc, spunându-le că citesc, dar fac multe lucruri greşite şi nu prea ştiu de capul meu. Eram însetat de informaţie, ştiam că-i drumul pe care tre` să merg, dar nu ştiam de unde să-ncep, până mi-am găsit un duhovnic iscusit şi lucrurile au început să se-aşeze. Am început să merg la Mănăstire la Frăsinei, unde-am stat mult, foar­te mult, apoi am venit la M-rea Cernica, unde-am stat aproape 4 luni de zile. Stând la M-rea Cernica, am început să merg prin cimitir, am  descoperit mormântul părintelui Stăniloaie, am aflat cine a fost el, ce-a făcut, ce-a scris, am aflat despre pr. Nicodim Bujor, cel care a scris Acatistul Sfântului Calinic…la Mănăstire se vorbea despre el…

A.R.: -Da?? Ce tare!! O s-aveţi o surpriză, nu ştiu dacă ştiţi că eu am scris o carte despre părintele Nicodim Bujor!!

G.Z.: -Nu, nu ştiam!

A.R.: –Păi… logic! De unde să ştiţi, dacă noi abia ne-am cunos­cut… dar sunt foarte bucuroasă să descopăr că aţi fost interesat de viaţa părntelui Nicodim Bujor. O să vă ofer cartea. Eu l-am cunoscut. Este una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele.., dar, sunt curioasă, cine mai amintea de părintele Nicodim Bujor prin Cernica, fiindcă dânsul nu mai vieţuia la mănăstire atunci, era la Ploieşti, urma un tratament…

G.Z.: -Păi…un ucenic de-al dânsului, părintele Georgescu Ioan mi-a povestit multe…

A.R.: -Aha, interesant! Dar, mai departe, despre drumul dumne­avoas­tră!

G.Z.: -Păi, am început să adun diverse informaţii, citeam mult, mă rugam, mă spovedeam, s-au aşezat şi multe lucruri în viaţă şi…toată lumea mă-ndruma către Facultatea de Teologie. Dar eu credeam că nu e cazul şi le ziceam: staţi puţin că…nu-i de mine! Eu dusesem, oarecum, o viaţă aşa…a…mai dezordonată, mai neechilibrată şi înţelegeam totuşi responsabilitatea preoţiei. Ei bine, nu ca acum…

A.R.: –Nici cum o so-nţelegeţi de-aici încolo…

G.Z.: -Da, da, şi cât o s-o-nţeleg mai târziu…fiindcă, pe zi ce trece înţeleg că, da, e frumoasă, dar e foarte grea, trebuie să fii mereu cu garda sus, ca-n sport, că altfel…îţi iei bătăiţă. Totuşi am decis să dau la Teologie. Voiam să mă-nscriu la Bucureşti, dar n-aveam mutaţie, am rezolvat cu mutaţia, dar trebuia să iau binecuvântare de la episcopul de Constanţa, preasfinţitul Teodosie. Mergând să iau binecuvântare, dânsul a zis: „Păi de ce să dai la Bucureşti, că tu eşti de-aici, eu te ştiu de când lucrai la Salvamar, şi când eu aruncam crucea de Bobotează, şi voi v-aruncaţi în apele îngheţate să scoateţi crucea! De ce să dai examen la Bucureşti, dă aici la Constanţa, că eşti copilul nostru”…I-am zis c-aş dori să fac o spovedanie generală, ca să afle tot ce trebuie să ştie despre mine, gândind că spunându-i tot ce făcusem până atunci, tot traseul vieţii mele, dânsul ar fi fost în măsură să-mi spună dacă era cazul să urmez drumul acesta al pre­oţiei, şi-a fost de acord. A fost încântat să afle că mergeam la muntele Athos…

Acolo am cunoscut un părinte, pr. Caliopie, care ne ducea în zona de pustie, pe la Sf. Ana, că el avea grijă de foarte mulţi pustnici. De la el am luat foarte mult Cuvânt de Învăţătură…, dormeam între chiparoşi, făceam Liturghiile noaptea, era foarte frumos…

A.R.: –Dar atunci nu eraţi preot…

G.Z.: -Nu, nu eram, dar mergeam cu nişte preoţi, dânşii săvârşeau Sfânta Liturghie. Şi-acum mergem. Merg împreună cu nişte prieteni, de 4-5 ori pe an, de câte ori putem…Acum merg şi fac eu Liturghie.

A.R.: –Aţi venit de curând din Muntele Athos, cât aţi stat acolo?

G.Z.: -O săptămână.

A.R.: –Oho…superrr!!

G.Z.: -Da, suntem mai mulţi care ne-adunăm aşa..a.. ca o familie, mai strângem alimente, haine, una-alta, şi ducem la părinţii din Athos, mai ajutăm, că au şi dânşii nevoie, e un ajutor mare pentru ei. Trebuie să ne-ajutăm reciproc. Din Muntele Athos am luat foarte multă învăţătură de la pr. Iulian, de la Prodromu. El ne-nvăţa cam ce-avem de făcut, încotro s-apucăm, cum să respirăm pe rugă­ciu­nea lui Iisus…

A.R.: –Ştiu despre sfinţia sa. Am o poveste interesantă, o dezbatem altă dată. Cam câţi ani are acum pr. Iulian?

G.Z.: -Vreo …97.

A.R.: –Ştiu c-a fost bolnăvior acum mai vreun an în urmă…

G.Z.: -Da, a fost. Chiar când am ajuns noi era la aparate, şi-am intrat doar un pic, fiindcă n-am vrut să deranjăm, am luat doar aşa o …mică binecuvântare, dar am stat altă dată mult de vorbă cu sfinţia sa, stă­tea afară cu noi şi ne-a vorbit şi câte două ore, avem înregistrări, c-am înregistrat cu telefoanele.

A.R.: -Interesant!

G.Z.: -Da, şi au început să mi se deschidă multe drumuri, şi cu locul de munacă, am început şi facultatea, dar după primul an am renunţat A.R.: –Dar ce lucraţi?

G.Z.: -Lucram în construcţii şi, în sezon, ca salvamar, şi-mi ziceam: gata cu teologia!!, dar un părinte mi-a zis: „Ei, nu-i chiar cum crezi tu, tot la preoţie ai s-ajungi”! Iar eu credeam că face glume cu mine, că şi eu mai fac glume…

A.R.: –Dar nu v-a certat preasfinţitul Teodosie când aţi renunţat la Facultate?

G.Z.: -Ba daaa!!! M-a chemat şi m-a certat, dar i-am spus că trebuie să muncesc, să cumpăr casă, că n-am unde locui cu soţia…

A.R.: –Vă căsătoriserăţi între timp?

G.Z.: -Da. Şi n-aveam casă. Trebuia să muncesc să fac rost de bani, ca să ne cumpărăm casă. Lucram şi în construcţii şi în sezom lucram şi ca salvamar. Dar preasfinţitul Teodosie a fost înţelept şi înţelegător şi mi-a zis: „Uite, lucrezi, dar vii şi la examene!! Nu face pe plac vrăj­maşului! Tu vino la Facultate şi las-o pe Maica Domnului să te-ajute, şi-om mai vedea..”. Şi-am terminat Teologia. Am făcut şi Masterul. După Master, preasfinţitul m-a chemat la dumnaelui, vrând să mă preoţească, dar eu i-am zis că…nu-s pregătit şi-am tot fugit de preoţie,  6 luni…

A.R.: –Ca sfântul Ioan Gură de Aur…

G.Z.: -Da…da, dar m-a prins la spovedanie şi…n-am mai săpat. Îmi tot zicea că are nevoie de mine, că a văzut în mine un copil…io însă ştiam că înainte de preoţie ar fi trebuit să-mi dea nişte canoane mai aspre, şi i-am cerut, ca să ştiu c-am intrat în preoţie aşa cum ar trebui, şi-am ţinut vreo doi ani …Mi-a dat şi două canoane foarte frumoase, pe care trebuie să le ţin, care mi-au adus şi-mi aduc bucurie, apoi m-a chemat cu soţia şi m-a preoţit.

A.R.: –Pentru unde v-a preoţit, pentru care Biserică?

G.Z.: -Am fost hirotonit pentru Catedrala din Constanţa…urmând să mai vedem pe urmă ce se ivea.

A.R.:-Părinte, e foarte interesantă povestea dvs., dar aş vrea s-o scurtăm, fiindcă vreau să aflu cum aţi ajuns să slujiţi cu părintele Isaia, la Negreşti, la Schitul Sfântului Gherasim Kefalonitul?? De unde până unde??

G.Z.: -Simplu. Anul trecut am ajuns în spital, că oboseam, nu mai puteam să respir, şi-am făcut o operaţie de deviaţie de sept. Acolo m-am trezit cu-n telefon de la pr.diacon Isaia, spunându-mi că are nevoie de mine. I-am promis că imediat ce mă externez mă duc la dumnealui şi-l ajut, cu toată dragostea, cu ce pot.

A.R.: –Dar vă cunoşteaţi cu pr. Isaia?

G.Z.: -Da, ne ştiam de vreo 6 ani.

A.R.: –Şi nu v-aţi pus mâinile-n cap când aţi văzut noroaiele de la Negreşti??

G.Z.: -Ei nu, că-s obişnuit cu…construcţiile. Chiar şi-n muntele Athos când am fost, am mai făcut câte ceva, iar când am văzut ce era la Schit, şi-am văzut numai betoane, nici acoperişul…am zis: Doamne-ajută!! Trebuia, odată cu construirea, să facem şi 40 de Sfinte Liturghii, că părinte Isaia fusese diaconit şi ar fi trebuit s-anjungă la Caterdrală să împlinească acest canon, aşa că i-am cerut prea­sfin­ţitului Teodosie binecuvântare să facem Liturghiile la Schit, dar dân­sul, ştiind că Schitul n-avea nici acoperiş, ne zice: „Păi eu vă dau bi­necu­vântare să faceţi, dar n-o să vă plouă?” „N-o să ne plouă, preasfin­ţite, că ne-acoperă Maica Domnului, cât săvârşim Sfânta Liturghie”. Şi ne-am pus pe treabă. (Asta era prin noiembrie 2018). A dat şi zăpada peste noi, nu erau geamuri, am stat şi cu bocanci şi cu şosete groase, cu căciuli, mănuşi şi haine groase, încotoşmănaţi pre­cum eschimoşii…

A.R.: –Când se-ntâmpa asta?? Eu am ajuns la Schit în 29 dec 2018.

G.Z.: -Când aţi ajuns dvs. aveam fix 60 de Sfinte Liturghii.

A.R.: –Dar…preasfinţitul dăduse binecuvântare pentru Schitul aces­ta??

G.Z.: -Da, da, dăduse binecuvântare, numai că era nevoie de un preot slujitor acolo, şi mi-a zis: „Dacă vrei tu să faci jerfa asta, să stai să slujeşti în frig şi-n condiţiile de-acolo..”, iar eu i-am zis: „Păi, cu toată dragostea, cum să nu”. Avem şi un program de rugăciune foarte fru­mos: Acatistul Maicii Domnului Portăriţa, Acatistul Sfântului Gherasim Kefalonitul, apoi Sfânta Liturghie şi după aceea facem Paraclisele. A sfântului Gherasim Kefalonitul şi Maica Domnului (Portăriţa), şi …

A.R.: –Dar pe tânărul acela de la strană, Bogdan  şi mai cum îl chea­mă…

G.Z.: -Bogdan Iorgulescu.

A.R.: –Pe el cum l-aţi convins să vină acolo-n pustietatea aceea??

G.Z.: -Păi e un fiu de-al meu duhovnicesc, i-am propus, a acceptat, şi plecăm amândoi dimineaţa, ne-ntoarcem amândoi.

A.R.: -Îmi place cum duce slujba. Se descurcă, pentru vârsta lui. El este la Facultate?

G.Z.: -Da, e la Fcaultate, anul II.

A.R.: –Dar cum vă descurcaţi totuşi cu benzina, că e ceva drum, 120 km, cel puţin, dus-întors, nu mai zic de alte cele…

G.Z.: -Asta nu e treaba noastră. Pr. stareţ Isaia are grija aceasta, noi avem grijă să fim prezenţi la Sfintele Slujbe.

A.R.: -Dar, ştiţi, aş vrea să vă-ntreb, şi mă iertaţi de-ntrebare, dar nu-mi prea vine mie la socoteală, dvs. sunteţi preot de mir, aveţi familie, ori pentru rânduiala de-acolo, presupun c-ar trebui un preot de mănăstire, un călugăr…

G.Z.: -Da, da, ar trebui, dar încă nu e rânduiala de mănăstire, ar trebui să fie totuşi un preot de mănăstire, şi doi cântăreţi, dar până se va organiza obştea, mergem înainte…Eu sunt foarte bucuros că sunt acolo…

A.R.: -Spuneţi-mi, părinte Zante, când am ajuns eu la Schit era ceva lume, toţi veniţi însă pentru părintele Isaia, cunoscuţi de-ai lui, oameni care-au ţinut şi ţin aproape de dânsul de ani şi ani, pentru că e un preot cu har, şi-un om bun, care-i mângâie pe cei îndureraţi. Vin oameni, aşadar, de prin marile oraşe, nu sătenii de-acolo, aţi avut cumva vreun moment când aţi slujit cu Biserica goală, doar dvs, pr. Isaia şi cântăreţul de la strană??

G.Z.: -Ohoo… daa!! păi… ucenicii părintelui Isaia veneau numai sâm­bă­ta şi duminica. Şi era aşa frig…

A.R.: -Era foarte frig, dar a durat ceva până s-a re-adunat turma părintelui Isaia, până l-au re-descoperit, că s-a tot mutat de colo-colo. Ştiind c-am scris câte ceva despre dumnealui pe internet, tot primeam mesaje şi toată lumea mă-ntreaba unde e de găsit, dar eu nu ştiam ce să le răspund, fiindcă nu mai vorbisem cu dumnealui de prin 2014, îi pierdusem urma, ca să zic aşa… Şi-aţi slujit aşa, în condiţii vitrege, cu intemperiile vremii deasupra capului, fără acoperiş…

G.Z.: -Da, da. Până acum două săptămâni când am plecat pentru câteva zile  în Athos, am săvârşit 123 de Sfinte Liturghii şi sunt foarte bucuros. La-nceput  ziceam: „Doamne, s-ajungem măcar să le facem pe cele 40, de canon!”, că nu e uşor să faci 40 de Litughii.

A.R.: -Staţi aşa, să lămurim un lucru: la-nceput n-aţi avut apă, n-aţi avut gaz, n-aţi avut lumină!

G.Z.: -Dar staţi, că nici acum n-avem!

A.R.: -Dar, încă ceva, dvs. plecaţi acasă după slujbă, dar pr. Isaia unde dormea?

G.Z.: -Sunt două căsuţe tip butoi, dacă le-aţi văzut..

A.R.: -Da, le-am văzut, le-am văzut!! Şi am spus la toată lumea că pr. Isaia doarme-ntr-un butoi, şi oamenii mă-ntrebau: „ei, cum aşa??”. Dar nu aveam cum să le-arăt, că, fiind foarte mare noroiul nu m-am băgat prea adânc să-l iau în picioare, că şi-aşa l-am păgubit pe părintele de câteva kile bune, şi n-am făcut o poză, poate-mi trimiteţi dvs. una… O, Doamne, şi părintele a dormit acolo, în butoi, pe frigă­raia aia??…

G.Z.: -Da, da…

A.R.: -Păi şi…n-a murit?…

G.Z.: -N-a murit, c-a făcut metanie!! (râde).

A.R.: -Pfff…Tare asta. Tre` s-o notez, ca s-o rețin!! Și s-aplic!

G.Z.: -Căsuţa aceea sub formă de butoi are un culoar foarte mic, doar cât să poţi face metania…Dânsul, ca monah, are nişte ascul­tări, doarme foarte puţin noaptea, face rugăciuni de nopate şi meta­nii… multe. Dar doarme un picuţ la prânz.

A.R.: -Care prânz, părinte George, că de câte ori am fost eu la dânsul, nu am văzut să dispară la somn. Stă de vorbă cu lumea non-stop. Ultima oară, am plecat eu de-acolo la ora 23,00, dar mai rămăseseră cel puţin 6 persoane cu care urma să stea de vorbă. Având în vedere că vorbeşte mult cu fiecare, sigur l-a apucat dimi­nea­ţa următoare nedormit. În fine…

G.Z.: -Eu nu ştiu, eu plec după Sfânta Liturghie. Dânsul zice că se va odihni olecuţă după prânz…

A.R.: -Vă zic eu că nu doarme. Dar să lăsăm! Dumnezeu are cu dumnealui o socoteală, şi-i dă putere şi-i înmulţeşte harul!!

Părinte George, e o bucurie să vorbesc cu dvs., nici nu ştiu când a trecut timpul, multe aş mai avea să vă-ntreb, dar poate ne mai întâlnim şi mai vorbim! Vă mulţumesc mult! Aş fi vrut să vă-ntreb, pentru cititori, despre spovedanie, despre post, despre credinţă, despre milostenie, sper să-mi răspundeţi data viitoare la aceste întrebări şi la multe altele.

Până atunci, le spun cititorilor că la Negreşti, în judeţul Cinstaţa, îi aşteaptă Sfântul Gherasim Kefalonitul, împreună cu pr. Isaia şi pr. George Zante şi că nimeni nu va pleca dezamăgit de la Schit.

Dumneavoastră, părinte George Zante, vă mulţumesc pentru bunăvo­inţa de a-mi da interviul şi pentru dragostea cu care aţi răpuns întrebărilor!  Sunteţi un om minunat! Alăturarea de părintele Isaia, nu este întâplătoare! Este un om deosebit, îndumnezeit prin har. Sunt foarte bucuroasă c-am avut această binecuvântare de la Dumnezeu de a vă fi întâlnit pe amândoi! Vă dorim sănătate, spor duhovnicesc şi să crească mare schitul Sfântului Gherasim Kefalinitul! Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!

G.Z.: -Da, mulţumim! Dar vreau să spun, totuşi, acum, oamenilor, să fie credincioşi lui Dumnezeu, să ierte şi să ceară iertare, să facă binele fiecare şi să facă milostenie, pe cât este cu putinţă, ca să se împuţineze săracii şi să se înmulţească bucuria, pacea şi prospe­ritatea în ţara noastră! Amin.

A.R.: –Amin.

Revenim cu niște adăugiri, un fel de parte a II-a

Despre ajungerea mea la Schit și banii pentru calculator,

primiți de la Ionuț Luca

A.R: -Voiam să vă zic, părinte Zante, căci promisesem că voi mărturisi ceva legat de venirea mea la Schit, revederea cu pr. Isaia, după 4 ani, cât și lucrarea tainică a Sfântului Gherasim Kefalonitul.

Îl știam pe un autor de poezie, unul Luca Ionț(dintr-un sat de pe lângă Iași), de vreo 10 ani, dar nu-l văzusem față către față, niciodată, îl cunoşteam doar de pe internet şi când am făcut revista i-am zis: ”fii atent, vreau să vii la mine-n revistă să-ţi public texte că eşti tare”. El ”Nu că n-am timp, că eu…nu sunt așa talentat la scris cum mă vezi tu”. ”Mă, tu vrei… unde eşti, să vin să te strâng de gât”. Şi… l-am forţat un pic. De ce? Pentru că ştiam că are condei. Şi l-am publicat. Și când a părut revista, i-am trimis-o pe adre­sa din satul acela.

El acum lucrează prin străinătate şi a venit într-o vacanţă, acasă, o săptămână, două, nu ştiu, şi, plecase-napoi şi m-a sunat în ziua aceea să-mi mulţumească pentru bucuria pe care le-am făcut-o pă­rinţilor lui. Când el a ajuns acasă, după câte luni n-o fi fost la părinţi, mama lui venea din sat cu revista-n…cum au femeile la sat, pestelcă. Şi l-a văzut de departe, îl aştepta, dar nu ştia la ce oră vine băiatu’, când a ajuns ea acasă din ”turneu” venea şi băiatu’… şi-o întreabă: „da`, ce-ai acolo, mamă?”, că ţi­nea aşa… şi zice: „ia, uite mamă!” şi scoate revista. Şi plângea de fericire! Şi el îi zice: ”da`, bine, mamă, de unde vii”; Ea zice: „am fost la părintele, i-am arătat revista, am fost și la profesorul tău!” Umbla cu revista-n pestelcă s-o arate, de bucurie că băiatul ei apăruse cu poezie, una faină, religioasă, într-o revistă din capitală…

G.Z.: – Ce bucurie i-a făcut…

A.R.: – …ce a făcut băiatu’ ei. Şi-a zis: „Măi, pentru câtă bucurie ai făcut tu părinţilor mei, eu nu am cuvinte, Anto, mai ales că mi-e şi ru­şine de tine că tu mai mult m-ai obligat să fiu acolo în revista ta… şi nu ştiu ce. Şi zic: ”lasă, măi Luca, să fii sănătos! Când aud aşa ceva c-am făcut eu, ce mare lucru am făcut că te-am convis să scrii că ești hăruit de Dumnezeu, sau că am trimis un plic undeva, fac și eu ce pot, să fac şi eu o bucurie cuiva. Eu credeam c-ai să te bucuri tu, auzind că ți-am trimis revista la părinți acasă, dar uite și tu, unde dai și unde crapă!! Bine c-a fost cu bucurie”! Şi zice: „Ţi-am scris acolo, de trei patru zile, pe facebook, nu mi-ai răspuns”. Și io-i zic: ”lasă-mă, prietene, că sunt necăjită, nu mai pot, că uite… -el ştia, că mai vor­bi­sem şi acum un an, când calculatoarele începuseră să dea semne de oboseală-, măi, am nişte rable de computere, nu ştiu ce, şi uite… şi nu, nu mai pot să mai intru nici să lucrez revista, nici să-mi scriu cărțile, că mi-au clacat rablele de computer și nu mai pot de nervi că n-am pe ce lucra”, şi… el zice: „fii atentă că rezolvăm acum problema asta. Dă-mi un cont!”. ”Păi… n-am cont, eşti cu capul, Doamne Iisuse și Maica Domnului, sunt vai viața mea, auzi la el, cont!!, tu nu ştii povestea mea? Nu știi că-s fiica Ploii??” Şi zice: „hai, că rezolvăm cumva!” şi mi-a trimis bani… şi-am înlocuit calculatorul rablă cu unul performant, cu memorie de întindere și-am stat vreo săptămână cu un IT-ist să recuperăm datele…

G.Z.: – Programele…

A.R.: – … şi datele aveam date pe două unităţi…sute de giga de ma­te­rial, şi de pe una le pier­du­sem… şi Dumnezeu face minuni… deci aceasta voiam să spun adineauri, nimănui încă n-m spus. De ce? Mă temeam c-o să spun că voi primi niște bani ca să cumpăr un calculator nou și nu-i voi primi. Dar Sfântul Gherasim Kefalonitul, prin pr. Isaia, a lucrat.

Eu am venit, și prima și a doua oară, în timp relativ scurt, la pr.Isaia. Nu venisem cu treabă pentru mine, personal, cum vin atâția, venisem că mă chemase părintele, chipurile să filmez ceva acolo, la schit. Și, evident, m-am rugat Sfântului: ”Ajută-mă, Sfinte Gherasim!” Dar ce-i cerusem, nu mai știu, că aveam un million de nevoi!

Între prima și a doua venire, Luca îmi spusese mie, ”dă-mi un cont, că-ți trimit eu bani să cumperit tot ce ai nevoie, să iei calculator, să poți continua cu revista!” şi eu zic, nu dau vestea la nimeni până nu văd eu că am calculator pe masă. El trimi­sese banii între cele două veniri ale mele la schit, dar eu n-avusesem timp să merg să-i iau, şi-atunci am zis, nu spun acuma nimănui că am bani pentru calculator, c-am gândit că aşa este mai bine să spun după ce am calculatorul pe biroul meu… am să dau mărturie despre lucrul acesta, pentru că acest lucru eu am zis că s-a datorat Sfântului Gherasim Kefalonitul. Că părintele mă tot suna și mă chema la dumnealui, și eu îi tot ziceam că nu mă duc, apoi dumnealui mă suna și zicea, ”m-am uitat după tine în Biserică, și nu te-am văzut”. ”Păi de ce v-ați uitat, ce, v-am promis eu cumva că vin?? Doamne ferește, părinte Isaia, nu-mi puneți în gură cuvinte pe care nu le-am rostit!” Și m-am tot contrat așa dinainte de Crăciunul lui 2018, până pe 29 dec., că dânsul tot zicea că i-am spus că mă duc. ”Nu părinte, n-am promis eu aşa ceva” şi chiar am făcut metanie înaintea lui Dumnezeu, că mi s-a părut că părintele Isaia s-a mâhnit, că, chi­purile, ”după cum auzise dumnealui” eu aș fi promis că o s-ajung pe 25, de Crăciun, și dumnealui mă așteptase. Şi pe 26 mă sună, imediat după liturghie, și zice: „m-am uitat după tine, n-ai venit… nu ştiu’ ce… ai promis că vii”, „nu, părinte, n-am promis!”, „Ba da, mă, ai promis că vii!”, ”Doamne, părinte!!!…”  Şi seara am făcut metanie și zic: ”Doamne, eu aşa… chiar în halul acesta am ajuns(eram atunci extrem de stre­sată, plus că aveam dureri foartemai de coloană și nu dormeam noap­tea niciun pic, eram obosită psiho-emoțional)… s-a-ntâmplat ceva cu mine… să fi promis eu?!”, că părintele tot a insistat! Şi-am făcut me­tanie, şi-am zis: „Doamne, dacă eu am făcut pe omul ăla să m-aştepte, să… fă ceva… Și după vreo două zile, părintele zice:  „uite, te aştept, vino nu ştiu când…”.

Și-mi era greu să plec de acasă, era frig, mi-era teamă că o să se pună zăpezi şi-i spun părintelui cu o zi înainte: „părinte da` nu vedeţi c-au dat ăştia la Starea Vremii că va ninge? Se pun troiene pe acolo, nici nu ştiu pe unde sunteţi, unde s-atârnă harta-n cui, am auzit că sunteţi pe nişte coclauri, nu vin!”; „Vină, mă, vină!  -zice-, că nu ninge şi nu e vre­me rea, o să fie vreme bună, şi când ai să vii tu aicea o să răsară soarele!” Eu spun: „Hm, io-te şi părintele acesta, cu vremea lui bună și c-o să răsară soarele, nu vede ce-i afară!!”, şi-am închis. I-am spus că o să mă gândesc și m-am decis, doar așa pentru că…prea insitase. Când am ajuns acolo, cu vreo câţiva km mai înapoi de stația terminus, pe drumeagul ăla când ieşi din autostradă, chiar veni­seră nişte nori negri, urâți, şi ploua-ningea cu-un fel de lapoviță și se stârnise fur­tună… ”Doamne -mă gândeam- să vezi acu` ce se pune geru` și ză­pa­da și ne troie­nește pe-aici!! Da, zic, oricum plecăm noi repede, n-avem timp să ne-nză­pezim pe-aici”. Şi când am ajuns acolo şi-am parcat maşina, când am coborât din maşină a ieşit soarele de după niște nori negri groși, dintre biserică şi acele buto­iaşe-dormitor…norii s-au risipit și-o rază s-a desprins din soare și-a coborât, laser, până la picioarele mele, la vârful băcănceilor mei, taman când am pus picioarele pe scara mașinii, să cobor.

Carevasăzicăa ieşit soarele, exact când am ajuns eu acolo!! Eu îi zisesem pe drum Andreei, o fată pe care o cunoş­tea părintele: ”io-te şi părintele ăsta, o zis că o să iasă soarele și când colo, uită-te și tu, ce vreme, ce nori fioroși, ce lapoviță!!”. Da ea zisese: „Hmm, o să vedeţi că iese soarele, că ce a zis părintele, aşa va fi!” Și io-mi zic în sân, ”ia, uite și la asta, îl crede pe Isaia Dumnezeu!!”. Și când dau să cobor din mașină și văd raza de soare, traiectorie laser pe ghetele mele, îi dau ghiont, aşa, vorbesc încet să nu mă audă toată lumea ce vorbesc (că eram vreo 7 persoane în mașină), şi-i zic: ”uite tu, fii atentă că a ieşit soarele!…”. Dar ea zice: ”Păi, v-am zis că va fi așa cum a spus părin­tele!!” Apoi, norii s-au retras, și-au luat cu ei lapovița-ninsoare, și a fost o zi absolut superbă, doar puțin geroasă!

G.Z.: – Sunt multe lucruri care…la sfârşit, doar să fim atenţi la detalii…

A.R.:– M-am întors acasă și a doua zi am mers de am luat banii de la MoneyGram, și am cumpărat, în aceeași zi, un computer performat și alte acareturi trebuincioase acestuia, și așa am putut merge mai de­parte cu machetarea revistei, atfel mă opream la primele numere.

Eu nu-i zissesem lui Luca: ”Dom`le, ajută-mă cu niște bani!”, chiar îi spuneam cuiva: ”măi, în viaţa mea nu aş fi avut curajul să-i spun… nu lui, dar la oricine, dă-mi că am nevoie să-mi iau calculator sau ceva, nici dac-aș muri de foame, n-as cere o felie de pâine cuiva”. Dar Luca m-a sunat și-mi zice: ”Măi, Anto, sunt atât de fericit pentru bucuria pe care ai făcut-o tu părinţilor mei! Tu ştii că mama mea umblă cu revista ta-n pestelcă și-o arată învățătorului meu, preotului din sat și…în general, așa…la oricine e dispus s-o asculte?”. Că eu îi trimisesem revista-n plic acolo într-un sătuc din județul Iași, și-i făcusem, fără să știu, mare bucurie.

G.Z.: – Da, da… ce frumos…

A.R.: – …şi o primeşte mama lui, şi-o pune-n pestelcă şi pleacă şi-o arată la profesor …, i-am zis: ”măi, Luca, dacă tu vrei, eu trimit la şcoală, acolo, să vadă lumea. E important pentru un fiu al satului…”.

G.Z.: – …cum să nu, desigur…

A.R.: – …să se-ntâmple ceva… şi el zice… „Nu, mă Anto, nu, că eu nu mă simt aşa cum mă vezi tu, că nu`ş ce…”, iar eu îi zic: ”Luca, taci, că tu nu știi ce spui, măi, dacă io-ţi spun că ai condei ce tot mă contra­zici…”.

G.Z.: – … e un rod bun, înseamnă…

A.R.: – Da! Şi… el scrie poezie creştină foarte frumoasă. Mai bate şi el câmpii pe filosofie, şi nu ştiu ce, dar eu, când îmi trimite creațiile, le verific și-l mai aduc la index, şi-i spun: „băi, ieşi din zona aia, că nu-i de tine!” şi el acum mă sună doar să-mi mulţumească și zice: „ţi-am scris acum câteva zile pe facebook!”, și io-i zic: ”Off, lasă-mă cu fb-ul, că nu mai pot să deschid calculatorul. Mai vorbim, nu ştiu ce, şi zice: „Ce, ce ai spus tu mai adineauri?… că nu ştiu ce…”, și i-oi zic motivul pentru care nu mai puteam intra pe Facebook, că mi se terminaseră –cu nervii- calculatoarele; deh, aveau vreo 12 ani de trudă, 24/24, ce să le mai faci??. Dar el zice: ”aaa, păi, de ce nu strigi??  hai că rezolvăm problema. Dă-mi un cont!”, şi a durat mai mult, hă…, până am rezolvat cu primirea banilor, că n-aveam cont, că la sărăcia mea, ce să fac eu cu un cont bancar?? Și cum să trimită banii altfel, prin MoneyG sau Wester, că el dacă e tot timpul pe drumuri, printre oraşe şi nu ştiu ce…, în fine, şi a rezolvat problema. Şi această minune eu i-o datorez sfântului Gherasim Kefalonitul, pentru că este o minune a lui…

G.Z.: – …este, este…

A.R.: – … Sfântul Gherasim Kefalonitul a făcut asta, că eu n-aveam bani pentru cele minime ale existenței mele, darmite pentru procurarea unui calculator performant, ca să pot lucra la revistă!!… pentru că tot ce am cumpărat însemna bani mulţi, pentru mine, pe care nu-i aveam. Da… şi aşa lucrează Dumnezeu prin sfinţi şi prin oameni.

G.Z.: – Bineînţeles!

A.R.: – De ce spun că datorez asta Sfântului Gherasim Kefalonitul? Pentru că s-a-ntâmplat să primesc telefon de la Luca după ziua în care am decis să plec totuși la părintele Isaia, care mă chemase și pe care-l refuzasem. Și mai e o chestiune,  Părintele Isaia n-a vorbit cu mine, deloc, din 2014 şi-acum, în decembrie 2018, tam-nisam, mă sună și mă cheamă la Schit și zice că, vai, ar avea nevoie de mine să-i fac niște fotografii, ceva, un film acolo…Aiurea! Cine-l credea!? Ba eu l-am mai luat și la zor, că nu mă sunase și nici nu-mi răspunsese la telefon timp de 4 ani…și-i zic: „Părinte, da’ faceţi-vă  dvs. nişte poze, ce… faceţi nişte poze cu telefonul…”, dar dumnealui zice: ”Nu, mă, nu că nu fac…, că nu mă pricep, am nevoie de tine!” (Sîc! Îl și credeam. N-avea dânsul atâția cu telefoame performante care veneau pe la Schit!! Trebuia să vin eu de la București cu Nikon și cu camera de filmat!! Pfff…). Și, cum-necum, când am ajuns acolo, am filmat eu ce am cre­zut de cuviință, fără să-l întreb ce anume vrea să filmez -ajunsesem când slujba era cam pe la jumătate, deja, și nu l-am deranjat-, apoi am lăsat camera pe trepied, crezând că o să vrea să filmez ceva special, și când, după vreo două ceasuri, îl întreb, dânsul zice: „Nu, mă, nu, că ajunge…”, și, surprinsă de răspuns, îi zic: „Ce -ajunge, părinte, că n-am tras mai nimic! Poate vreți să spuneți ceva pe cameră”, dar răs­punde că nu, că-i destul. Hmm!… Și-atunci mi s-a comfirmat ce gândi­sem când am primit telefonul să merg la schit și-mi zic: ”… nu, nu, aici e… altceva… la mijloc”. Şi, prima dată, am plecat puţin dezamăgită, și-mi zic: ”părintele face şarade cu mine… îmi dă telefon că are nevoie de mine şi nu ştiu ce şi când ajung acolo nu mai are nevoie…, ei, o să văd eu ce și cum, când lucrurile se vor arăta mai clar”. Nu mă chemase pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că avea ceva să-mi trans­mită.

Am rămas impresionată de puterea credinţei lui, credinţa lui vine de undeva… pentru că…. Nu poţi să începi să spui că o să pun pe pereţi nu ştiu ce şi marmură pe jos și-o să fac nu ştiu ce, chestii care costau pestelci de bani, când tu nu mai ai…nici două lemne de pus cruciș.

G.Z.: – Nici în ce să bagi lingura.

A.R.: – Da! Interesant!

G.Z.: – Ştie el că poate. Cineva, acolo Sus, îl iubeşte.

Şi acuma, probabil, cum am început toate, pe care le facem se cu­noaşte şi mai mult.

A.R.: – Da, am văzut acum, că ați avansat foarte mult în nici două luni, că ați lucrat…da’ nu-mi dădeam seama din imaginile alea ce ați mai făcut în interior, acolo la Schit?

G.Z.: – Păi, săptămâna asta s-a dat cu lac de două ori…pe interior, astăzi am început să turnăm şapa, mâine-i gata şapa, cam în două luni de zile o să ne vină şi candelabrele, toate trei…

A.R.: – …dar apă? Aţi tras apă?

G.Z.: – Nu, nu… apă, momentan la fântână, cu găletuşa.

A.R.: – La fântână, dar fântâna e foarte departe…

G.Z.: – Na`… e, dar nu-i nici chiar foarte departe, nici foarte aproape, vreo 200 -300 de metri…

A.R.: – Şi cine aduce apă?

G.Z.: – În general, cine doreşte. Ha, ha!…

A.R.: – Ha, ha… cine se-nscrie la rând…ăla io, ăla io…

G.Z.: –Nu cine doreşte, cine se-nscrie la rând ha, ha…

Nu consumăm nici foarte multă apă, că nu avem pe ce să consu­măm…

A.R.: –Păi da, dar am văzut că se găteşte, părintele a reînceput ve­chiul… vechea tradiţie, să aşeze oamenii la masă.

G.Z.: – Da, sâmbăta şi duminica stăm la masă, indiferent câte per­soane sunt după Sfintele slujbe.

A.R.: – Da.

G.Z.: – Sâmbăta şi duminica numai că-n cursul săptămânii nu sunt oameni şi n-are sens să facă…dar  când o să fie mânăstirea mai mare şi mai accesibilă, probabil şi cu cazări şi cu… atunci o să fie altceva.

A.R.: – Vrea să facă alături şi ceva de cazare? Ar fi minunat!

G.Z.: – Păi, s-a gândit că poate sunt oameni care vor să stea la slujbele de noapte să participe…să se spovedească dacă nu s-au spovedit, sau nu au părinte duhovnic ori nu au o povăţuire, o îndrumare,  poate omul are nevoie de mai multă linişte şi…

A.R.: – Da n-a-nceput construcţia?

G.Z.: – Nu!

A.R.: – E doar în plan.

G.Z.: – În planul mintal şi pe hârtie.Ha, ha, ha…

A.R.: – După cum îl știu, va și face!

G.Z.: – Dacă va fi de la Dumnezeu, o să fie, dacă nu…

A.R.: – Ce zic cei care află despre dvs. că aţi fost salvamar şi acum sunteţi preot?

G.Z.: – Doar depinde, fiecare zice ce are în inima lui, dacă are inimă bună spune lucruri bune, dacă nu… ha, ha, ha… Preasfinţitul mi-a zis în felul următor, când m-am dus la dânsul cu pagina de fb. Şi i-am spus: „Uitaţi, eu am poze de când eram salvamar”… normal, salvamar stai în slip, eşti pe barcă la intervenţie…nu stai îmbrăcat, ai un şort şi un maiou …şi o şapcă, uneori… şi mi-a zis „Nu, lasă-le acolo ca mărturie, să vadă oamenii c-ai fost salvator de trupuri şi acum ai devenit salvator de suflete”.

A.R.: – Exact!

G.Z.: – şi te-ai putut schimba din viaţa pe care ai avut-o… şi Hristos, majoritatea apostolilor pe care i-a adunat lângă el, au fost din cei care au avut…”probleme mari”… să spunem în ghilimele.

A.R.: – Da, da…Dar, dvs., acum, cu sănătatea cum stați?

G.Z.: – Da` n-o mai băgăm în seamă… ce-atât…

A.R.: – Cum vă simţiţi? Adică… stările acelea pe care le aveaţi… că nu aveaţi putere, că eraţi moleşit?

G.Z.: – Da… acum nu mai sunt probleme, acuma problemele astea sunt, cu construirea Schitului și cu salvarea sulfetelor. Altfel de salvator, în rest nu sunt…doar dacă dormim foarte puţin atât… dacă este puţină odihnă e bine…

A.R.: – Dar nu aveţi diabet, cumva?

G.Z.: – Nu, nu… diabet nu.

A.R.: – Aha!

G.Z.: – E şi o alimentaţie mai răruţă, în funcţie de post, în funcţie de nevoinţă, în funcţie de ce spui…

A.R.: – Deci, câţi ani aveţi de când sunteţi preot?

G.Z.: – Păi, doi ani şi jumătate(în 2019, 16 martie).

A.R.: – Doi ani jumătate… de când sunteţi preot…

G.Z.: – Da!

A.R.: – …şi aţi terminat teologia, când?

G.Z.: – Păi, anul trecut am terminat masterul.

A.R.: – Aha!

G.Z.: – Da! Una după alta au fost.

A.R.: – Mai faceţi şi doctoratul…

G.Z.: – Nu!

A.R.: – Nu-l faceţi?

G.Z.: – Nu, nu… doctoratul aş vrea să-l fac în Pustia Athosului dacă se poate.

A.R.: – Ha…

G.Z.: – Vreo lună de zile cu pustnicii cred că mi-ar prinde cel mai… va fi cel mai bun lucru.

A.R.: – Aveţi ucenici?

G.Z.: – Da! Nu ştiu neapărat dacă sunt ucenici sau nu sunt ucenici… suntem acolo ca o familie cu toţiii, ştiţi, ne motivăm unii pe alţii şi ne ajutăm…

A.R.: – Mi-a plăcut la dvs. foarte mult faptul că nu sunteţi un preot din acela întristat  sau închistat, închis în dogme aşa şi pus numai pe trea­ba lui acolo… aveţi un spirit aparte. Sunteți mai pe structura mea. Cine a fost în familie aşa mai spiritual?

G.Z.: – Amândoi părinţii au fost şi încă sunt aşa, acum, ştiţi cum e, depinde mult de mentalitatea fiecăruia, de structura lui fizică, chimică, cum a copilărit, cei 7 ani de-acasă, ce-a învăţat, unde-a trăit… astea-și pun amprenta. Că fiecare om are un dar şi un har al lui mai deosebit. Când e de făcut treburi serioase, le facem serioase, da’… în rest…

A.R.: – Eu v-am văzut…

G.Z.: – …suntem şi mai deschişi aşa… c-aşa-i normal…

A.R.: – …v-am văzut la lucru şi de aia spun…adică… mi-a plăcut când aţi fost acolo, pe treabă, la lucru, la slujbă. Și ce mi-a plăcut mult şi mi-a mers la suflet a fost când v-am văzut că tocmai ne-ați binecu­vântat, v-ați luat rămas-bun de la noi și ați plecat, dar în ușa bisericii văd că vă uitați înapoi, într-un anume punct din biserică, și v-aţi răz­gândit , v-aţi întors, ne-ați strâns pe toți în fața altarului şi aţi făcut un set de ru­găciuni deosebite şi pentru călătorii şi mai multe…Ce v-a venit??

G.Z.: – Un părinte de la muntele Athos mi-a spus acum câţiva ani… ”indiferent c-o să fii preot sau că n-o să fii, că eşti mirean sau ce faci, rugăciunea pe care o faci e ca şi cum ar fi ultima din viaţa ta şi fă rugăciunea aia cu toată tăria, nu cantitativ, ci calitativ să fii cu totul acolo, să simţi fiecare cuvânt,când spui ”păcătos”, să-ţi vezi păcatele, când spui ”miruieşte-mă, Doamne”, să vezi că eşti deja într-o formă acolo și Dumnezeu te sprijină şi astea…gândeşte-te că a doua zi nu mai ești, sau, poate, după rugăciunea aia Dumnezeu te va ajuta în funcţie de cum te-ai rugat”. Şi-a zis: ”dă cu tot ce poţi să fii cu mintea-n rugăciune, să nu-ţi fugă mintea”. Şi e o luptă… că nu e chiar aşa uşor, vă daţi seama…”să dai tot ce poţi la fiecare slujbă…”.

A.R.: – …sigur că da!

G.Z.: – să ai grijă că…mintea fuge.

A.R.: – Sigur că fuge, că dacă o lași slobodă, dacă n-o ții în frâu… Altceva ce vreau să vă întreb, acolo erau aproximativ 15 per­soane, dvs., am văzut clar, sunt prea umblată prin biserică, așa că ”văd” imediat ”lucruri”, aţi ales unul singur şi l-aţi chemat mai în faţă şi i-aţi pus Evanghelia pe cap, asta după ce, câteva minute în urmă tocmai plecaserăți …era ca și cum v-ați fi amintit că n-ați înfăptuit ceva prețios și v-ați întors să faceți, să nu lăsați lucrul neterminat.

G.Z.: – Da, ați văzut bine, era un om care are o problemă de sănătate mai deosebită şi, în general, cam fiecare are o problemă şi… omul ar trebui să-l cunoşti un pic de la spovedanie sau dacă stai de vorbă cu el.

A.R.: – Da’ îl cunoşteaţi?

G.Z.: – Da, îl cunoşteam…Dacă cunoşti persoana respectivă ştii şi ce problemă are şi atunci îi citeşti pe problema pe care o are. În general la Sfânta Liturghie când facem Sfânta Proscomidie şi scoatem părticele unde sunt rugăciunile de cereri, acolo sunt: de sănătate, de vrăjmaş, de călătorie, şi ştii pe cine să pomeneşti. Şi-n Moliftenic sunt rugăciuni pentru aşa ceva. Dacă persoana are probleme de sănătate, de sănătate îi rogi, dacă are altceva, în funcţie de ce are îi dai medica­mentul potrivit.

A.R.: – Şi banii, de ce i-aţi refuzat la final?

G.Z.: – Păi nu iau bani… ha…

A.R.: – Pentru că el a vrut să vă dea un bănuţ… şi a insistat şi dvs…nimic, nu și nu! i-aţi zis: „du-te de aici!”

G.Z.: – În general nu iau bani, dacă cineva vine cu un pomelnic la mănăstire, partea financiară e problema părintelui, ce înseamnă partea de slujbe e problema mea, dar administrativ şi financiar e problema părintelui stareț Isaia, deci nu mă interesează câţi bani vin, cine aduce, cât aduce. Dacă cineva îmi aduce un pomelnic pentru mănăstire, ră­mâne la părinte la mănăstire, dacă mi-l dă mie mai departe de exem­plu, să fac eu ce vreau cu ei şi ştiu că trebuie în Athos sau la… eu, de obicei, după-amiaza am câteva familii în Constanţa de care mă ocup, şi le ducem alimente, haine sau ce mai au nevoie…

Sunt persoane amărâte care dorm în canalizări, în garaje. În oraș nu umblu îmbrăcat în preot. După slujbă, tot restul zilei umblu mai mult în civil, c-aşa îi câştig pe foarte mulţi…mă duc, stau de vorbă cu ei acolo, ne băgăm pe ţevi, mâncăm ce mâncăm, povestim, o zi, două, trei şi după aia, dacă văd că se mai deschid, le spun că eu sunt şi preot și-I întreb pe câte unul: ”dacă te pot ajuta să facem o spovedanie, să-ţi găsim un cămin, să-ţi găsim de muncă, să…”, şi aşa-i câştig mult mai uşor.

A.R.: – Da, interesantă lucrare!! Dar hainele şi lucrurile de unde le aveţi?

G.Z.: – Tot de la oameni. Am o grămadă de prieteni cărora le spun să nu arunce hainele pe care nu le mai poartă, ci, dacă sunt purtabile, dacă nu-s rupte, să nu fie rupte, să le aducă la mânăstire, să le curățăm frumos și să le dăruim celor care nu au.

A.R.: – Aha…

G.Z.: – … deci să fie cu bun simţ, aşa, spălate, dacă nu, le spăl eu că nu-i mare…daraua, sau aşa…, le aranjăm, le facem pacheţele în funcţie de cine are nevoie.

A.R.: – Şi vine lumea, aduce?

G.Z.: – Da, majoritatea vin şi aduc.Şi acum, când am plecat în Athos, la Părinții de-acolo, am adunat aproape 500 kg de alimente, pe care le-am dus acolo. În urmă cu o săptămână i-am anunțat și gata, s-au mobilizat…exemplar!!

A.R.: – Păi şi cu ce le-aţi dus, cu ce aţi fost?

G.Z.: – Am fost cu microbuz, 8 +1 persoane.

A.R.: – Aaa… cu microbuzu’ părintelui Isaia?

G.Z.: – Nu, nu! Un alt prieten de-al nostru, care ne mai ajută de obicei… când avem nevoie mergem sau facem pachete, scriem pe ele pentru ce părinţi sunt, le punem pe feribot, sunăm părinţii, „părinte vezi că pe partea stângă ai 5, 6,10 saci, sacoşe”, în funcţie de…scriem pe ele şi vin părinţii şi le ia şi…

A.R.: – Ce frumos!

G.Z.: – Da!Astea în general nu se spun, ştiţi că ar trebui păstrate…

A.R.: – Nu, da’ de ce?

G.Z.: – …e bine şi să fie spuse, aşa, că oamenii să aibă habar, că şi la mănăstire sunt mulţi care aduc alimente ştiţi… nu mâncăm atâtea cât se aduc că… nu poţi mânca aşa de mult, dar majoritatea din ele le mai împărţim

A.R.: – Eu am spus-o mereu, sunt de părere că mai trebuie și arătate lucrurile, nu doar făcute în taină! Că dacă nu erau de arătat și nu se arătau, credeți că s-ar fi știut de ”Vasiliada”, de orfelinatele și întraju­toră­rile Sfântului Vasilie cel Mare?? Nu, nu cred! Ei bine, nu trebuie să ieşim aşa în piaţa publică să ne batem cu cărămida-n piept, că uite ce-am făcut, ce-am dres, dar e bine se și mai știe că în biseică se fac astfel de lucruri, care bucură pe un sărman, că prea le merge gura unora împotriva bisericii ortodoxe!!

Și-apoi, să vadă toți semenii, care au averi și să împartă la săraci, căci cu ceea ce dau săracilor, cu aceea rămân în veșnicie, altfel, toți ple­căm precum Alexandru cel Mare, în 4 scânduri și cu mâinile goale, scoase afară din coșciug.

G.Z.: – Nu dau de la mine, tot de la oameni, că de-acasă n-am adus nimic. Ce-mi dau oamenii aceea dau mai departe.

A.R.: – Totuşi… trebuie și arătat. De ce: Eu merg pe ideea că dacă noi arătăm lumii pe cineva care face milostenie celuilalt, gândesc că prinde bine multora, că unora, dacă ei au ce pune pe masă nu se mai gân­desc că există oameni pe lumea aceasta care-și pun seara capul pe-o buturugă, sau pe-o bordură (mă refer la oamenii străzii) nemâncați. Sau, poate că celui ce are nu-i poate trece prin cap că unui pustnic de la Athos i-ar trebui 1litru de ulei pentru candela de priveghere sau altceva…

G.Z.: – …făină, uitaţi, ce-am dus, tărâţe câţiva saci, îi amestecă cu făină şi fac pâine. Am dus orez, fasole, boabe de porumb, soia, fiindcă ei le pun la înmuiat şi le fierb foarte puţin și le mănâncă. În zona de pustie mai mult seminţe ducem, de floarea-soarelui sau miez de nucă, pentru că ei îşi pun în conserve, au nişte conserve mici, aşa, cu apă, lasă la înmuiat şi cam asta le e porţia de mâncare pe o zi, dimineaţa sau seara, sau pun plante, de obicei, şi le lasă la soare, asta pe perioada când e vară.

A.R.: – Da’ acolo, la Athos sunt foarte mulţi călugări în vârstă, da’ mai sunt şi care aderă acum la monahismul pustnicesc.

G.Z.: – Da, sunt foarte mulţi acolo. Sunt şi foarte multe mânăstiri…

acolo este Universitatea Pustiei  – cum îi spunem noi…

Acolo unde se-ntâmplă  foarte multe ”lucruri…”. Sunt părinţi care au vor­bit cu Sfinții și cu Îngerii, au aproape 100 şi ceva de ani, au feţe precum copiii…și auaşa o iubire de aia care te pătrunde…deci nu vezi la ei pic de ură sau de răutate sau de…trăiesc într-o smerenie şi o iubire infinită, aşa, şi pentru noi, ne e bine să mergem pe la ei, pentru că ne încărcă de la ei, ştiţi, plus cuvintele care ne dau de folos…

Aici, în lume, te sminteşti că n-ai cum, oricât ai vrea, diavolul trebuie să aibă şi el câştigul lui în toată lupta asta. Nu poţi tot timpul să birui, numai 10 la sută sau poate chiar mai mult, mai câştigă şi el.

A.R.: – Câştigă, cum să nu!!…Păi, la cât se luptă cu noi!!…

G.Z.: – Şi-atuncea mai cădem în deznădejde… spui, măi, da` am făcut atâtea lucruri şi tot mi-am luat bătăiţă…

A.R.: – Exact!!…

G.Z.: – …şi-atunci mai mergem şi strigăm după ajutor; ”părinte, unde am greşit, ce am făcut” – îi povestim părintelui duhovnic şi…

A.R.: – Da’ duhovnicul îl aveţi, nu-l aveţi la Athos?

G.Z.: – Nu!

A.R.: – …acolo aveţi un confident, să zicem aşa…duhovnicul, însă, îl aveţi aici…

G.Z.: – …în Constanţa.

A.R.: – Da! Interesant! Foarte interesantă trecerea. Da…Da’ poate dacă nu… dacă nu se-ntâmpla să aveţi boala, cam cum vă vedeţi?

G.Z.: –Nu ştiu. La-nceput am judecat foarte mult, am fost foarte supărat pe Dumnezeu, că de ce mi le-a dat pe toate, de ce mi s-a-ntâmplat, eram foarte revoltat, aşa, că de ce nu am nu ştiu ce maşină, nu ştiu ce casă, că nu…

A.R.: – Pfff…, ați fost mai războinic decât mine!!…Ce bine că nu-s singura!!…

G.Z.: – …văd nu ştiu câte ţări şi-am fost foarte revoltat…, ei, după aia…

A.R.: – …v-a dat să vedeţi Athos, Athos, Athos!! Na, George, ia de-aici!!…ha,ha…

G.Z.: – …şi am început să cred în Athos. Am mers cu foarte multe persoane care au avut foarte mari probleme de sănătate, de soartă, de toate tipurile…şi 70-80 la sută vin înapoi rezolvate de acolo, ştiţi…

sau se rezolvau în timp… ce am văzut e clar, nu mai zicem,  că am zis ceva mai mult decât trebuie. Dar am zis după ce-am văzut atâtea rezolvări și atâta har acolo: ”aici trebuie să mai tot venim”. Și ne-am dus, dar nu numai că am mers ca-ntr-o vizită oarecare, ci am mers la Athos şi pregătiţi, nu am mers pur şi simplu aşa… ci și sufleteşte… Au fost perioade când am urcat pe Aton, la Sfânta Ana, până sus am făcut 6 ore, a fost când am făcut 4 ore, a fost când am făcut 10 ore…

A.R.: – Ei na! Cum așa??

G.Z.: – …şi mi-am dat seama că facem mult atunci când suntem în­căr­caţi şi noi, şi nu eram spovediţi şi nu făcuserăm, de exemplu, un Acoperământ al Maicii Domnului, nu luasem binecuvântarea, ne dusesem aşa, de capul nostru.Când ne-am dus pregătiţi, am mers cu unul dintre fraţi, Michena, 8 ore dus-întors şi am stat şi acolo sus o oră şi am făcut slujbă…nu ne venea să credem, chiar aşa…

A.R.: – …de fapt binecuvântarea nu de aici trebuia s-o luaţi, ci de la bătrânii Athosului…

G.Z.: – …da, de la bătrâni, de acolo da… în general e bine luată de la propriu duhovnic când pleci undeva la un drum, stai după ei, le spui: ”uitaţi, am de gând să fac lucrul ăsta”, chiar dacă e un lucru bun, sau un lucru despre care tu crezi că este bun, e bine să ai binecuvântare, ”părinte am în gând să fac nebunia asta”

A.R.: – Da’ dacă, de exemplu, doreaţi să vă duceţi în Athos şi duhov­nicul zicea nu te duce, ce aţi fi făcut?

G.Z.: – Păi nu are cum să zică nu te duce… ha…

A.R.: – Adică mergeţi un pic aşa la clenci, aşa adică…

G.Z.: – Vă daţi seama că ştie şi părintele duhovnic cum vii de acolo, simte starea noastră de fericire, de linişte, de pace, că vii foarte în­căr­cat… o lună, două trăieşti aşa…pe norişori aşa, ştiţi…după aia revii cu capul la cele lumeşti şi te loveşti de ele şi… iar o iei de la zero…

A.R.: – …te loveşti de plata întreţinerii…

G.Z.: – O iei de la zero sau de la minus zero. Ştiţi, da…

A.R.: – Da. Da` acum mi se pare că aţi fost şi cu doamna, unde aţi lăsat-o? Nu la amanet?

G.Z.: – Nu, nu! Astăzi nu! Ha, ha…

A.R.: – Ha,ha… nu la interviu, ci când aţi fost în Grecia, n-a fost şi dânsa?

G.Z.: – Nu, nu… acum am plecat numai băieţi, atât.

A.R.: – Păi, în care călătorie a fost şi dânsa?

G.Z.: – În Grecia nu a fost.Nu! Am fost în Croaţia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria, câteva mânăstiri acolo le-am văzut în zona aceea, da…

A.R.: – Am crezut că a fost şi dânsa şi aţi lăsat-o…

G.Z.: – Nu, acolo nu. Nu, dacă mergea o lăsam în capitala lor… în capitală, în port la Ouranoupolis, că sunt cazări acolo, destul de ieftine. Sunt foarte mulţi români care se ocupă cu cazările şi găseşti de la 10 euro, deci nu e o sumă extraordinară aşa pentru o noapte, e mai ieftin decât la noi, deci…

A.R.: – Da, da… ar fi interesant de văzut și pentru noi… femeile sunt revoltate că nu sunt şi ele lăsate să intre…

G.Z.: – Nu trebuie să fie revoltate… un părinte pe care l-am întrebat mi-a spus că în momentul în care s-ar da drumul la femei acolo, ar trebui să facem şi şcoli, şi grădiniţe, şi spitale.

A.R.: – …şi toate alea…

G.Z.: – …şi se duc toate ălea… cum a fost şi la Meteore, ştiţi, că şi acolo, la început, au fost restricții… şi pe urmă au dat drumul…

N-au de ce să fie revoltate femeile, pot veni să vadă, cu feribotul, muntele de jur împrejur…sunt anumite zile, mai ales acum în sezon când se deschide de la 1 Mai, mulţi părinţi vin cu Sfintele Moaşte de la mânăstiri, vin pe feribot…stau, se închină lumea, fac rugăciuni la toată lumea, se-ntorc cu bărcuţa, feribotul îşi vede de drum la următoarea mănăs­tire, vine alt părinte şi tot aşa…deci…

A.R.: – Ce frumos!

G.Z.: – …da… şi pot vedea din afară. Dacă aşa a fost orânduit de la Maica Domnului, n-au de ce să fie supărate. În momentul în care iu­beşti destul de mult, înţelegi şi de ce nu ai voie acolo.

A.R.: – … sigur că da. Dar nu știm, Părinte Zante, ce-or mai decide nebunii lumii contemporane. Acum cu Uniunea Europeană…

G.Z.: – Se forţează un pic, acolo, lucrurile pe tema asta …cum s-a forţat şi la Meteore…La Meteore au dat bani de la Uniunea Europeană, că la mănăstire nu mai aveau posibilităţi şi au spus: ”vă dăm banii gratis”, şi au luat, au făcut foarte frumos, într-adevăr, dar singura condiţie când au terminat,  a fost: ”da`, vrem şi noi să dăm drumul să vadă doamnele”. Şi-n momentul în care s-a dat drumul la Meteore toţi părinţii au plecat de acolo, au luat icoanele, sfintele moaşte şi au plecat în Rusia, au venit în muntele Athos, au plecat în Ucraina, în celelalte locuri. Acum, când am fost ultima dată, am mers ca la muzeu acolo şi…

A.R.: – Dar noi ce mânăstiri avem acolo, ale noastre?

G.Z.: – Unde?În muntele Athos?Avem Poodromu şi Schitul Lacu

A.R.: – Părintele Iulian unde este?

G.Z.: – La Prodromu.

A.R.: – Şi la Lacu?

G.Z.: – La Lacul e părintele Ştefan.

A.R.: – Ştefan, da. Părintele Ştefan cam câţi ani are?

G.Z.: – 65

A.R.: – A, doar atât? Nu e în vârstă! Credeam că are mai mult.

G.Z.: – …cam aşa cred, vreo 65, nu ştiu să vă spun sigur, am citit o carte de a dânsului scria acolo, dar nu mai reţin.

A.R.: – Dar nu l-aţi cunoscut?

G.Z.: – Ba da, l-am cunoscut, da` nu l-am întrebat  „sărut mâna…câţi ani aveţi…ştiţi…” ha, ha…

A.R.: – Nu, nu… dar aţi zis că aţi citit o carte

G.Z.: – …una dintre cărţile care le-a scris dânsul.

A.R.: – Ei, a scris multe…Știu că librăria unde apăreau era lângă magazinul meu, și intram des.

G.Z.: – …a scris foarte mult, dar într-una ştiu că am găsit, scria şi…

data naşterii şi asta, dar nu mai reţin.

A.R.: – Nici eu nu știu. Ştiu că era o chilie pe care voiau nişte călugări de la noi s-o cumpere… Sfântul Nicolae nu ştiu cum…știu chiar de la un călugăr din Munte.

G.Z.: – Nu ştiu să vă mai spun că-mi scapă acum am auzit treaba asta, dar au fost ceva neînţelegeri pe plan mai sus, aşa…la un rang mai înalt.

A.R.: – …eu chiar l-am cunoscut pe părintele acela care, unul dintre ei că presupun nu era singurul, a venit la mine de mai multe ori, Zosima.

G.Z.: – Majoritatea mânăstirilor şi schiturilor care s-au făcut în ani, în muntele Athos, 80 la sută din bani au fost veniţi din România, pentru cine nu cunoaşte poa` să citească un pic aşa, că majoritatea nu cunosc, judecă aşa fără să mai pună mâna pe o carte.

A.R.: – Am citit, da… am citit şi eu…

G.Z.: – …plus că au şi picturile acolo, ale multor domnitori români care s-au retras spre sfârşitul vieţii ca şi monarhi. Deci…au dat ascultare acolo şi…

A.R.: – Am citit şi eu mai multe documente, dar mi-a căzut în mână o carte, pe care o consider un document deosebit de important, pentru că eu cred… nu a fost scrisă cu niciun interes, nici de o parte, nici de alta(ca mai toată istoria noastră, în funcție de politicile corecte ale fiecăreui timp), un manuscris care a fost găsit, presupun, de cel care a publicat cartea  „Voievozi printre morminte”, de Cristian Ștefan. Nu-l știu, nu am mai citit nimic de acest autor, și, din păcate, nici volumul doi nu cred că l-a mai publicat, (l-am căutat mult și nu l-am găsit nicăieri), deși la finalul primului volum scria că îl va publica, după manuscrisul găsit, unde erau niște informații la cald, luate și notate de autorul manuscrisului, doar pentru sine, în singurătatea lui, ca un fel jurnal, cum ar veni.

G.Z.: – „Voievozi fără morminte”.

A.R.: – Da. Magnifică documentare din Moldova anilor 1500. Şi-acolo am găsit câteva pagini în care, cel de la care rămăseseră notițele,  spunea despre nişte mânăstiri din Athos și de banii care se trimiteau din Moldova și Țara Românească, banii care erau trimişi de aici,  Ștefan cel Mare, de înaintașii și de urmașii lui, dar și de Neagoe Basarab, spre exemplu, ca să dau un nume și din cealaltă parte a Vlahiei, la Athos şi am mai citit ceva foarte interesant despre Lavra de la Kiev…

G.Z.: – Lavra Pecerska…

A.R.: – Da, de Pecerska era vorba, și era vorba despre sfinți și minuni, văzute, la cald, pe viu, de autorul jurnalului (care avea doar 14 ani atunci), el având lepră, fiind foarte cunoscut, datorită tatălui, -care era comerciant de rang înalt al lui Lăpușneanu și care mergea des la Kiev, și chiar la Lavră, de le ducea mirodenii de prin Orient, monahii l-au luat înăuntru și l-au tratat cu ierburi, salvându-l, ceea ce nu se putuse întâmpla cu mama lui, care având lepră, fiind femeie și neputând intra în Lavră, a rămas pe câmpul dinafara Lavrei și…a murit, băiatul de 14 ani, la iesirea din Lavră, după ce se vindecase, nemaigăsind-o în viață, și totodată mai mult de jumătate din slujitorii cu care plecase de la curte, care muriseră și ei de lepră, de frig. În Rusia sunt geruri cumplite iarna. Kievul aparținea atunci de Rusia).Manuscrisul ăsta a fost găsit undeva în Amsterdam. Cel care a notat era, un nepot sau un strănepot de-al lui Ştefan cel Mare, de la 8 ani fusese la curtea lui Lăpușneanu un fel de…nu știu ce, purta căftănel, sau uniformă de slujitor cu rang înalt la curte, că era extrem de ager la minte și era din neam, nu mai țin minte cum se numea slujba aia în care se afla. Şi se-ntâmplase ceva la curte, nişte răzmeriţe pe acolo, de care, pare-se, nu era străin tatăl lui, care era mare dregător nu ştiu ce, și i-a trimis de prin Polonia veste fiului să o ia pe mama lui și care încărcate cu blănuri, brânză, vin, aur etc și să fugă, ca să nu-I omoare Lăpușneanu, că-l va aștepta el undeva la Kiev, şi tânărul a tăiat-o. Avea, cred, 14 ani şi a ajuns la Amsterdam şi acolo a stat ani mulți în așteptarea tatălui, care nu a mai venit(cred că-l prinsese și-l descăpățânase Lăpușneanu pentru tră­dare, că tare-i mai plăcea să-și descățâneze, pentru te miri ce, boierii din divan) și, bietul băiat a trăit mulți, foarte mulți ani, până la adânci bătrâneți spălând punțile vapoarelor şi era lăsat să locuiască undeva, într-o gheretă…şi el, seara, își nota simțirile, trăirile, scria în chirilică, şi mai era scris în greacă sau turcă, nu mai țin minte. Deci, „Voievozi fără morminte” este scris, publicat după acest manuscris, un document de foarte mare valoare. Şi, foarte interesant, acolo am găsit o document­taţie clară despre ce făcea Alexandru Lăpuşneanu. M-am cutremurat. Ne mirăm de unde ne vin o mulțime de nenorociri pe cap. Păi cu asemenea despoți!! Ăla omora boierii, cum respira!! Atâta sânge vărsat pentru a ajunge și a sta, vremelnic, în scaunul de domnie!! Doamnee! Când îi mai răscumpărăm?? Noi, de exemplu, să facem o grămadă de păcate, o grămadă de nenorociri, le facem şi cu gândul, şi cu fapta, și…

G.Z.: – …păi staţi, dacă nu le făceam eram cu toţii, eram numai îngeri până acuma.

A.R.: – Da, dar nu… aşa, altceva voiam să spun că… l-am împuşcat şi pe Ceauşescu şi avem foarte multe crime… undeva sus deasupra noastră cum ar veni, la conducătorii noştri… făceau tot felul de crime… să omori în biserică la Sf.Antonie pe domnitor, ca să-I iei locul??

În fine, nu ştiu, şi de atunci am rămas aşa, oarecum îngrozită de istoria asta a cu mazilirea domnitorilor, unul pe altul, din acele vremuri, și-am am zis: ”Doamne, Dumnezeule, păi cât să stai în genunchi, să-ţi toceşti genunchii ca să le plăteşti pe cele până la minimum al nouălea neam, cât ştim noi, dar nu ştim noi ce adunăm…

G.Z.: – Nu ştim, dar important e să facem ce spune Dumnezeu, căci canoanele trebuie să le facem aici, că dincolo nu mai avem ce face…

A.R.: – Din păcate!!…

G.Z.: – …şi nici nu ne putem baza pe urmaşi, că fiecare va avea viaţa lui, va avea necazurile lui, faptele lui…

A.R.: – Da, da… păi nu, desigur ce-ai făcut tu, e sfânt… ce să mai aştepţi la urmași…

G.Z.: – Da, drept, trebuie să faci ceva…

A.R.: – la pomeniri şi la nu ştiu ce din partea lor…

Dar, domle, Lăpușneanu ăsta, după ce a făcut o grămadă de neno­rociri(auzi, tu, să omori într-o clipită 47 de boieri??E déjà prea mult!! Ăsta suferea rău de tot de cpmplexul Cain!!), s-a călugărit pe patul de moarte! Doamneee, sper să nu-l declare sfânt Biserica, să se ducă unii la el ca la sfinți să-l cinstească!!

    Revenim la discuția întreruptă, iertați pentru divagație, însă pe mine m-a impresiont cartea aia, că ma găsit acolo lucruri adevărate, real întâmplate în Moldova și Țara Românesacă a vremii respective. Și-am găsit și înțelegere scrisă între Înalta Poartă și domnitori, pentru a proteja, contra dări grele, mănăstirile. Am găsit listă cu ce se trimitea periodic atât sultanului, cât și la mănăstirile noastre din Athos. Știu că la Athos foarte mult s-a trimis de la noi şi-i foarte bine aşa că există oameni care…

G.Z.: – Şi încă se mai trimite, să ştiţi…

A.R.: – Da, știu, știu, că, nu vreau să mă laud, am niște prieteni și eu de la care mai aflu câte ceva, mă mai sună…

G.Z.: – …foarte mult se trimite, sunt foarte mulţi care merg acum şi asta mă bucură că-i ajutăm şi pe ei că…şi ei ne ajută foarte mult cu o rugăciune şi au nişte ascultări foarte aspre. Bine, noi nu ţinem pasul cu ei şi nici nu prea avem cum să ţinem, că suntem… că trăim în lume, aşa, ştiţi…Dar…

A.R.: – Da, avem şi noi  acolo preoți foarte rugători, smeriți, care au un cuvânt de spus, ca să zicem așa, înaintea Domnului…

G.Z.: – …e o alinare că-i știm acolo, ştiţi… într-o seară dacă nu apuc să-mi fac tot canonul, îmi zic, ”băi, poate o fi cineva acolo care să se roage şi pentru mine, în locul meu în seara asta” şi n-am cum să fac tot că-s căzut la pământ, dar măcar jumătate şi restul gândesc că e cineva care-l face pentru mine…

A.R.: – …da, și eu mai apelez uneori, dar numai la cine am foarte mare încredere, nu în oricine. Apropo de „se roagă cineva pentru noi”, eu nu mi-am pus nicio­dată baza deplină în sloganul pe care-l tot aud pe la unii: „cineva se roagă pentru mine”, dar am avut surpriza plă­cută… să ajung la un părinte, la care nu mai fusesem de cel puţin 2 ani și-ajung aşa… într-o duminică și-mi zice: ”vrei să-ţi spun ceva? Chiar astăzi mă gândeam, ce-o mai face Antoneta?, când te-am pomenit la pomelnic”. Da` io-i zic: ”Ce pomelnic, părinte, că n-am mai fost la dvs. de mai mult de doi ani” şi adaug râzând: ”haideţi, acuma, vreţi să mă puneţi la cheltuială, abia m-aţi văzut! N-aveți șanse să scoateți ceva de la mine, că știți că-s…Lefterica Popescu!”. Şi zice: ”stai aşa!” S-a-ntors la masa altarului, ia un dosar și-l deschide, răsfoiește…

G.Z.: – …teancul de pomelnice şi l-a scos pe-al dvs.…

A.R.: – Exact! M-a impresionat maxim. Totodată m-am și rușinat, că eu le ziceam unora, care ziceau că au dat pomelnic și se roagă preotul X, sau Y pentru ei, le ziceam: ”Bă, pune-ți genunchii la rugăciune și nu aștepta să se roage altcineva pentru tine”! Dar, uite, mi s-a demonstrat că nu am avut dreptate…

Treaba e că trecuse foarte multă vreme de când îi dădusem pomel­nicul, când i l-oi fi dat, în urmă cu vreo cinci ani… era un pomelnic pe catonaş, aşa care se deschidea-n două, ca o carte, cu Iisus pe coperta față, şi părintele îl păstrase el acolo… și-am rămas, deci, mi-a fost o ruşine zic, ”Doamne, iartă-mă!!”… Că nu mă mai duceam de multă vreme pe la acea biserică și părintele îmi mai trimitea invitaţii ”avem maslu azi, nu ştiu ce, sau îmi zicea Antoneta, vino că ne ducem în pelerinaj nu ştiu unde să mergi şi tu…”(voia să mă ia cu grupul, gratis, că știa că-s necăjită); ”lasă-mă părinte că nu merg eu, nu ştiu ce… și nici nu mai vreau să vin acolo…”; dum­nealui ştia de ce nu mai vreau să mă duc… dar mă tot îmbia să mă duc acolo. ”Nu mai vin părinte acolo, lăsaţi-mă, stau acasă!!” Mult timp nici nu m-am mai dus pe la biserică, dar, după aia, am eu stările mele, adică…nu m-am dus, nu m-am dus, dar totuşi sunt copil de creş­tin, mama mea a cântat în strană la biserică toată viaţa ei şi eu, de când am fost micuţă mă lua şi când am fost în burtica ei şi după aia mereu.

Când eram eu de vreo doi anişori, doi anişori jumătate, trei anişori, mă lua cu ea, și nu umblam să mă zbengui în toată biserica, să deranjez, că s-ar fi necăjit maică-mea, dacă aș fi făcut asta, dar slujba era de întndere pentru un copil de vârsta aceea, n-aveam răbdare(ei bine, răbdarea nu-i, nicicum, o virtute a mea, nici acum!”) și-o trăgeam pe mama aşa uşor de rochie şi o întrebam înce­tişor: cât mai este?

G.Z.: – Vă plictiseaţi…

A.R.: – Da, şi mama se-apleca și-mi șoptea: ”când auzi Tatăl nostru atunci s-a terminat, să stai cuminte, până auzi Amin, după Tatăl nostru”. Și stăteam.

Mi-amintesc că sfântul Antonie era, chiar la nivelul ochilor mei, sculptat la strana unde ea citea din cărţile alea… și sfântul  Antonie, exact cum îl am eu în pictura de acolo, cu cârja aia, doar că era sculptat, dar eu nu ştiam cine este şi nici n-o deranjam pe mama s-o-ntreb, şi stăteam şi mă uitam la sfântul Antonie. Sfântul mi se părea cam trist. Și la strană cânta un nene mai în vârstă. Și falsa ăla de numa-numa, (mă pricepeam, chiar dacă avea trei anișori, căci am, oarecum, ureche muzicală și ceva voce de la Dumnezeu și de la mama; acasă cântam mult cu mama, noi toți cei patru copii, în fiecare seară, ne culcam cu tatăl Nostru cântat și cu Bucură-te Marie, Cruce sfântă părăsită și alte cântări religioase) și fiindcă el era oficialul de la strană, cântărețul, era angajat adică, mama cânta de plăcerea de a sluji Domnului cu vocea ei și din drag pentru Biserică, dar ăla era angajat, și el o acoperea pe mama cu vocea, mai exact scotea niste răgete, de multe ori. Și eu îmi puneam pălmuțele peste pâlniile urechilor, dar mama mă observa rapid și-mi făcea semn discret, că…”nu-i frumos ce fac” și să nu mai fac, să nu cumva să mă observe cântărețul și să-i fac supărare. Și eu, uitân­du-mă la omul din sculptură și văzând că-i trist, așa mi se părea mie, vorbeam cu el, pe mutește, și-i ziceam mimând: ”De ce ești așa trist? Te supără solfegiile astea nelalocul lor??” Că eu așa credeam că de aceea e așa trist Sfântul, că-l supără urechile din cauza distorsiunilor muzicale. Nu știam că e Sfântul Antonie. Pentru mine, la vârsta aia, era un om sculptat acolo, nu știam nici de ce. Mult mai târziu am realizat că, de fapt, e un Sfânt și că, pe deasupra, îi port numele, şi zic: ”Doamne, Dumnezeule!, m-o pus Dumnezeu de mică în faţa lui, acolo, să mă vadă Sfântul”. Eu îl vedeam, dar nu ştiam cine este…

G.Z.: – Acum staţi aproape, aicea, marţea mergeţi la Sfântul Antonie…

A.R.: – A, nu mă prea duc…, dar am acolo un preot, un confident, mai trec, mai schimb o vorbă, mă mai rog la icoane, mai capăt câte o bine­cu­vântare, o dulceață de preot, pe structura mea, (foarte îmbunătățit, nu-i ”obtuz”), dar nu mă duc prea des, pentru că e foarte multă lume…, eu nu prea mă duc în locuri unde e foarte aglomerat…

G.Z.: – Vă oboseşte. Sau nu vă găsiţi liniştea să staţi la rugăciune…

A.R.: – Mă obosesc oamenii care n-au bun simț nici măcar în Biserică, unde-ar trebui să fim smirnă, vorba maică-mii! (Că așa-mi spunea chiar de la trei anișori: ”mamă, în Biserică să fii smirnă, că se supără Dumnezeu pe noi!” Și…smirnă eram! De-mi trecea os prin os, smirnă eram. Și nu ca să nu-L supăr pe Dumnezeu, că nu înțelegeam eu mare lucru din asta, dar știam că părinții mei țineau să arăt pe unde merg că sunt bine crescută). Și cei care stau uitați în fața icoanelor, fără să le pese că în spatele lor s-a făcut coada până la poarta bisericii sau și mai departe. Sunt de părere să te rogi până ajungi în fața icoanei, acolo,  ajungând, doar o atingi și pleci (în Rusia, de exemplu, nu ai voie să atingi icoanele sau racla cu  Moaște!! Nici să stai uitat acolo; iar la catolici, într-o oră trec prin fața icoanelor sute de persone, numai la noi, n-au bun-simț oamenii, stau uitați în fața sfântului/raclei, de parcă dintr-un cuvânt nu l-ar putea convinge pe sfânt sau pe Miaca Domnului să-i ajute!! În fine! Ierte-mă Domnul! Și pe ei, de asemeni!).

Revenind, acolo la părintele ăsta despre care vorbeam, am rămas, efectiv, şocată când el a zis: ”Antoneta chiar mă gândeam azi dimi­neaţă când te-am pomenit, ce o mai face Antoneta?”; şi-am rămas şocată. Uite, măi frate, că eu aveam o chestie, aşa, când auzeam pe unii că părinţii se roagă pentru ei, ziceam: ”Băi… rugaţi-vă, voi înșivă, puneți-vă genunchii la rugăciune, nu vă lăsați pe tânjală, cu gând că se roagă cineva pentru voi, dar uite că mi-a dat Dumnezeu cu pălmuţa ca să văd…

G.Z.: – Dar întotdeauna ne dă; eu vă spun sincer, de câte ori am judecat, m-a pus în situaţiile respective…

A.R.: – Şi eu judec… şi eu judec şi acest părinte îmi spune mie de când l-am cunoscut: ”Antoneta, nu mai judeca”, și io-i zic: ”Da’ lasă-mă părinte, da’ ce sunt legumă? De aia mi-a dat Dumnezeu creier, să judec” şi îi spun, mai în glumă, mai în serios: ”Părinte, da’ nu judec, eu fac Analiză de Valoare. Nu judec!”

G.Z.: – Ha, ha, ha…

A.R.: – Da! Da’ nu m-am gândit că dânsul mă pomenește la rugăciuni, nici nu-l rugasem vreodată să facă asta, şi, după atâta vreme, când mă vede, îmi  zice: ”chiar mă gândeam la tine când citeam acolo”  la… ce i-oi fi dat eu, că nu mai ştiu de când i-am dat pomelnicul ăla, ”mă gândeam la tine, ce-oi mai face” și io-i zic: ”păi, cum nu ştiţi, părinte, nu v-am trimis eu mesaj şi mi-aţi spus că vorbim duminică şi nu ştiu ce… păi ce facem, uităm așa…”; ”Aaa, am uitat, Antoaneta, dimineaţă te-am pomenit şi mă gândeam ce-oi mai face”. ”Io-te asta fac” îi zic, şi i-am arătat revista Convorbiri literar-artistice, dar m-a impresionat foarte tare lucru ăsta… pomelnicul ăla sigur era dat de mulți ani, de când m-oi fi dus eu primele dăţi la părintele, de fapt de când a venit dânsul acolo, că a fost adus acolo la biserică, venit din Japonia, şi eu mergeam déjà de câțiva ani la acea biserică, mă cunoșteam cu fostul paroh, și l-am îndrăgit pe acest părinte de cum a venit şi m-am ataşat de el şi vorbeam mereu cu dumnealui după liturghie. Era dornic să ne cunoască și totdeauna-și făcea vreme pentru enoriași. Era-nvățat cu japonezii, pentru care trebuia convingere multă, probabil. Stătea cu omul ore, după liturghie, deși, bietul, avea trei copii foarte mici, care-l așteptau acasă, și soția, evident.

Dar m-am retras mai către casă după o vreme, că am 10 biserici pe o raza de 1 km împrejur.

G.Z.: – Aici chiar că sunt multe…în zonă

A.R.: – Da, sunt multe.

G.Z.: – Aveţi unde să vă găsiţi liniştea…

A.R.: – …ies din casă și intr-un prima biserică instant…

Cunos mulți preoți îmbunătățiți. Și, dacă eu tot am avut ocazia să întâl­nesc mulți, mi-am ales și eu confidenți, oameni-preoți pe structura mea…

La Schitul Măgureanu, spre exemplu, foarte aproape de casa mea, peste Cişmigiu, este un părinte care poate că-l cunoaşteţi, părintele Antim…, e o bijuterie de om… m-aş duce doar să-i ascult cuvântarea de la sfârşit. Are o vorbă faină, maramureșeană, și-i atât de înţelept!! Predica lui este o liturghie. Câteodată mă gândesc: ”Doamne, cum le-ai dat unora atât de multă înţelepciune (și mie doar un strop!!) şi-atâta inteligenţă…

G.Z.: – Păi nu se spune că darurile sunt împărţite, fiecare are darul lui: cineva predică, cineva vorbeşte frumos, cineva se ocupă de cei bol­navi, fiecare are un dar al lui. Harul e acelaşi, dar îl înmulţeşti în funcţie de dorinţa ta ca preot sau ca om, şi asta e în funcţie de cât crede Dumnezeu că poţi duce şi dacă-ţi e de folos…că te poți sminti, de la atâta înţelepciune să nu pici. Şi câte unul are înţelepciune foarte mare, dar, până la urmă dintre cei mai mari a ajuns printre cei mai mici.

A.R.: – Îmi place de el. L-aș asculta non-stop să predice. Și nu e sin­gur, a venit de la o vreme și un alt părinte pe care-l cunosc, foarte îmbu­nă­tăţit, venit de la Sfântuțul Spiridon(Părintele Daniel). M-am întâlnit cu dumnealui pe stradă și-mi zice: ”Te-aştept pe la la mine, să vii!”; ”Părinte, nu ştiu când ajung eu la dvs.!” Ei, şi acum mi-am zis eu, ”ia să mă duc la părintele Daniel!” şi m-am dus acolo, dar ușa era încu­iată, și zic: ”Doamne, nu se poate să nu mă primeşti, după ce că nu am venit de atâta timp și părintele Daniel m-a așteptat atât, ce faci cu mine acuma?” Şi gândem să plec, să mă duc ceva mai depărtișor de casă, la o Biserică, unde cunoșteam un preot, zicând să mai văd cum o duce, să mai schimbăm o vorbă, și pân` să cuget încotro s-apuc, îmi spune un cerşetor: „doamnă, vreţi să intraţi în biserică?”; „da!”; „păi nu pe aici, ci prin lateral, prin curte…”. Și am intrat, și-atât de mult mi-a plăcut cum slujeau amândoi, şi-am zis: ”gata, o vreme vin aici!”  dar, între timp, a venit lume multă acolo și este foarte aglomerat. Aglo­merația îmi dă o stare de inconfort sufletesc, mai ales dacă lumea se fâțâie mult în biserică, cu sărutatul icoanelor  în timpul liturghiei sau copiii foarte… obraz­nici, care se zbenguie-n biserică, nestruniți, niciun pic de preaiubiții lor părinți. Ei bine, nu era acest caz la pr. Antim, dar era foarte, foarte aglomerat și-am abandonat mersul acolo.

Apoi mi-am zis: ”Stai să mai dau eu o tură să văd unde mă mai aciuez!!

G.Z.: – Vă lipsea ceva.Unde simţiţi, acolo mergeţi.

A.R.: – Da! După o vreme, când s-a aglomerat foarte tare la Schit, de nu mai puteam respira, m-am tirat în altă parte. Și nu mi-a plăcut că ajun­se­sem eu un pic cam târziu şi la final parcă nu eram eu mulţumită cu ce-am prins şi-i zic preotului, care nu mă știa(mă intersectasem, prin 2014, o singură dată cu dumnealui, eu îl știam, și-l știam bine, dar dumnealui mă uitase): ”Părinte, v-aş ruga, să-mi spuneţi şi mie, când să vin la dumneavoastră să-mi faceţi şi mie o rugăciune”. Şi dumnealui zice: ”Acum!”; Opss!! Deci, aia a fost pentru mine examenul forte pe care și l-a dat, pentru că altul putea să zică, ”ştii tu, mergi și pos­teşte, vino miercuri, vino joi, mai apoi, (cum am pățit-o eu o dată!!) şi asta a fost aşa, pentru mine o revăr­sare de bucurie, că a zis: ”numai un minut să mă aşteptaţi, vă rog, frumos”. Asta, da, preot!! Când vine omul la Hristos, să-L caute, atunci dă-i mâna!!

G.Z.: – A simţit c-aveaţi nevoie de acea rugăciune.

A.R.: – Da! Păi, nu mai fusesem de multișor la biserică, şi-ntr-o dimineaţă am zis: ”Doamne, da’ eu sunt copilul Tău, ce faci, mă laşi aşa de izbeliște?” Și m-a dat pe mâni bune, că părintele are niște daruri…și-mi place de dumnealui că-i omul momentului. Nu lasă pe mâine ce poate să facă astăzi!

G.Z.: – Trebuie să mergeţi, că acolo se hrăneşte Îngerul…

A.R.: – Da, știu…

G.Z.: – …după aia nu are cu ce lucra.

A.R.: – Da’, vă daţi seama că sunt lucruri pe care eu le ştiu, le simte sufletul meu, dar câteodată, de exemplu chiar şi când am fost deter­minată de împre­jurări să închid afacerea, după ce-am închis afacerea, un an de zile nu mai…eram distrusă emoțional(și financiar, nu mai zic), că mă ”bătuseră”, cu Garda Financiară,  oamenii bisericii, și nah, nu e ușor lucru să te-mpaci cu ideea că ”frații” te înjunghie pe la spate, după ce, în față, ți se adresază cu apelativul mieros: ”sora noastră!”. (De-atunci, nici s-aud apelativul ăsta, că-mi crește pulsul instant. Spune-mi pe nume, că d-aia mi l-a dat Dumnezeu, și încă ce nume!! De sfânt!).  Simţeam că nu mai pot să văd în faţa ochilor mei reverendă.

G.Z.: – Ştiţi de ce? Noi suntem foarte mulţi creştini, dar foarte puţini practicanţi. Deci, creştin eşti când eşti practicant. Probabil dvs. aţi ajuns la o saturaţie şi din cauza informaţiei, şi ce aţi văzut şi ispita prin care aţi trecut, deci, e de înţeles şi asta, da.

A.R.: – …M-am străduit toată viața, după puteri și peste puteri, să fiu un creștin…”practicant”, cum ziceți dvs. Știu ce presupune asta.. Tocmai de aceea, după necazul cu pricina, care durase 3 ani de stress continuu, și avusesem pierderi materiale incomensurabile, dar și spirituale, afectiv-emoționale, așișderea, eram dărâmată și luptam cu mine să nu cad și să nu mă mai pot ridica, plus că mă temeam să nu revin la starea de paralizie din 2004/6, încercam din răsputeri să mă țin pe linia de plutire, și, când ieșeam din casă, după rafală de cinci acatiste și ore de stat în genunchi în rugăciune, mergeam pe stradă şi eram foarte atentă în faţa mea, și dacă cumva venea un preot eu mă întorceam din drum sau o coteam pe o stradă lăturalnică până să mă-ntâlnesc, fiindcă mi-era teamă să nu se declanşeze ceva…

G.Z.: – O repulsie…

A.R.: – …în capul meu, eram conştientă şi mă rugam foarte mult şi… mă monitorizam permanent, stăteam în casă şi analizam, şi nu ştiu ce, şi mă rugam, şi mă rugam, că-mi dădeam seama că dacă nu mă rog sunt pierdută. N-aveam niciun soprijin de nicăieri, de niciun fel. Nu mai aveam nici măcar părinți pământești(căci plecaseră la Domnul amândoi, eram orfană la acest capitol, de ceva vreme, n-aveam cui să mă plâng sau cui să cer ajutorul), despre cei spirituali, tocmai am zis. Şi după aia, într-o dimineaţă am zis: ”Doamne, eu… acuma scoală-mă şi du-mi paşii, pentru că nu se poate să mă laşi aşa de iz­belişte. Bine, bine, în fine, afacerile, uite sunt datoare, datorii foarte mari şi nu știu încotro s-apuc, că nu mă mai simt în stare de nimic, dar până atunci, eu trebuie să merg la Biserică”.  Sufletul meu, obișnuit cu litur­ghia, cu maslul, probabil avea nevoie să se hrănească și cu ele, nu numai cu rugăciunile, multe, ce-i drept, făcute de mine în casă, și-ncep să mă gândesc unde să mă duc, fiind atâtea locuri unde m-aș fi putut duce, începe vrăjmașul să-mi bată război: ”acolo nu mă duc, pentru că,  dincolo nu mă duc că nu ştiu ce”, şi-am zis că, totuși, undeva trebuie să mă duc, și ”Doamne, ce e chestia asta cu acolo nu mă duc…”.

G.Z.: – Acolo unde vă spune inima…

A.R.: – Da! Şi m-am dus. Gata, am ieșit afară din casă, fiindcă mi-am zis c-or să mă ducă undeva picioarele, că dacă stau în casă s-ar putea să zic că nu mă mai duc. Şi m-am dus… voiam să mă duc undeva unde nu ştiu pe nimeni, unde nu mă cunoaşte nimeni, să mă aşez într-un colţ şi să stau eu acolo. Şi-am bănănăit pe străzi, și-apoi intru într-o biserică și când intru îl văd pe un preot la care țineam mult și care-mi plăcea foarte tare cum slujește, dăruirea cu care face totul, și-mi zic: ”fain, super-ofertă”, și după puţin timp îl văd şi pe alt părinte, pe care-l știam… și-am zis, ”Ei, doi în unu, asta da treabă!…”.  Ne-am îmbrățișat cu multă bucurie, la finalul slujbei. Erau foarte bucuroși că le trecusem pragul. Dar eu!! Eu doar ştiam de ei că sunt acolo, dar, în ”rătăcirea” mea, uitasem…

G.Z.: – V-a ţinut diavolul mintea ocupată.

A.R.: – Da! Şi m-am bucurat aşa de mult! Cu unul din cei doi preoți mă ştiam foarte bine, și-mi zice: ”Să mai vii la noi, că suntem şi miercurea şi nu ştiu ce”, şi-i zic: ”bine, părinte, văd eu ce mai fac, lasă, bine c-am venit acum”.

El slujise la o biserică în apropiere unde-mi avusesem eu afacerea, și era obișnuit acolo cu mine, zilnic, că eu mă duceam dimineața cu pomelnicul. Dar iată că…eu fusesem nevoită să-mi abandonez afa­cerea, dumnealui să fie mutat de la acea parohie. Ce să-i faci, el tot mai avea un job, avea o slujbă, eu nu!! Rămă­se­sem… fiica Ploii!! Dar și la dumnealui, ce ispite mari, domle!! Când l-am văzut acolo, am ră­mas mută: ”ce cautați aici?” îmi era pe limbă, dar n-am rostit, gân­dind că rana poate îi e adâncă(așa cum era a mea și nu mai suportam pe careva să-mi pună întrebări și să deschidă răni, de-aia și fugeam, într-un fel, de lume, de cunoscuți). Mi-a spus, însă, dânsul, cu lacrimi în ochi. Doamne, ce ispite!!

 G.Z.: – Mai ales în taina preoţiei.

A.R.: – Da! Adevărat, foarte adevărat… Peste tot… şi-n taina preoţiei, şi la monahi…

G.Z.: – …da, şi acolo…

A.R.: – …dar şi la noi, mirenii, care vrem să ne ţinem, cu brațe și suflet plăpând, de poala hainei lui Hristos.

G.Z.: – La fiecare ispită pe care o primim, primim şi o coroniță …, mai cădem, iar ne ridicăm, iar cădem, iar ne ridicăm, important e să nu cedăm niciodată, să ţinem garda sus, ca-n sport, ştiţi… unde nu mai putem, mai cerem ajutor, mai strigăm…

A.R.: – Mai prindem, oare, coronițele, după atâta durere și-atâta stres de viață zbuciumată?? În fine, să ne-ntoarcem la dvs. E foarte inte­re­santă povestea dvs. de viaţă, m-a impresionat foarte mult…

G.Z.: – …e un mic rezumat, aşa, că s-au întâmplat foarte multe, dar un rezumat al vieţii…

A.R.: – Da! E bine și atât, căci doresc ca cititorii mei să vă cunoască. O să mai povestim, dar ziceți-mi Sfântul Gherasim Kefalonitul,  părin­te­le Isaia mi-a zis, în mare, dar nu am reuşit să culeg toată infor­maţia de la dânsul, cum de-a ajuns să facă acolo schitul cu acest hram…

G.Z.: – Părintele a avut mare evlavie la Sfântul Gherasim Kefalonitul şi ce am înţeles, acum nu ştiu dacă informaţia e foarte corectă, trebuie să-l întreb pe părintele, că aşa a fost arătată de la Maica Domnului,să facă cu hramul ăsta.

A.R.: – Da?

G.Z.: – Da! Şi ştiu… cred, sută la sută, că este singurul schit cu hramul ăsta din ţară…şi sfântul e foarte puternic pe partea asta de demonizări, de boli psihice şi probleme de genul ăsta, exact cum e sf. Ciprian, sunt cam pe aceeaşi lungime de undă ştiţi… Am observat că e foarte pu­ter­nic, vin foarte multe persoane cu probleme de genul ăsta acolo.

Vedem în timp ce s-a mai întâmplat după rezultate.

A.R.: – Da’ am înţeles că şi acuma, chiar după atâta timp de când s-au pus bazele, c-ar fi rezultate. Adică ar fi nişte…

G.Z.: – Da, sunt oameni care vin şi povestesc diverse lucruri care s-au întâmplat după ce au fost la mănăstire, noi, întotdeauna, le punem pe seama bunului Dumnezeu, a Maicii Domnului, a sfinţilor care mijlocesc acolo şi fac…minunile, că ei fac minunile, nu le facem noi.

A.R.: – Ei, da, desigur, Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinții, Arhanghelii și Îngerii, dar și lucrarea preotului, puterea rugăciunii lui, sfințenia lui și dragostea cu care face lucrurile.

G.Z.: – Lucrarea este pentru oameni, ştiţi… pentru întărirea lor, pentru

la unii se-ntâmplă mai repede, la alţii mai târziu…na…

A.R.: – Cum vrea Dumnezeu…

G.Z.: – Cum orânduieşte bunul Dumnezeu… dar e o bucurie când primeşti un mesaj de la cineva şi spune…uite, părinte, am găsit de muncă, copiii au plecat în străinătate şi-şi doreau foarte mult…s-a rezolvat următoarea problemă de sănătate… E o bucurie şi te motivează…indiferent dacă eşti preot sau că nu eşti, te motivează să faci mult mai mult,să trăieşti mult mai curat, să faci mai multă rugă­ciune, să trăieşti într-o smerenie mai adâncă, într-o iubire mai puternică, şi un pic de acolo, un pic de acolo, ştiţi cum e, când greşeşti nu mai ai îndrăzneala aia la Dumnezeu, iar dacă ştii că n-ai greşit foarte tare şi cineva la 12 noaptea te cheamă în ajutor, te ridici, aprinzi o lumânare sau faci metanii pentru persoana respectivă şi zici, ”Doamne, acuma mila Ta facă-se, că…ce a ţinut de mine am făcut şi eu puţin!” Ce, facem gestul pân’ la sânge, n-am făcut niciodată, ştiţi, cel puţin eu…, poate sunt părinţi care fac în chiliile lor acolo, metaniile le dau sângele la monturi sau…li se face rău sau stau nemâncaţi zile-n şir şi, mai ales, în posture, acuma e postul Paștelui, Postul Mare… e un post care ajută foarte mult, foarte, foarte mult, şi dacă încercăm, aşa, să lucrăm, Dumnezeu te poate duce foarte mult sus şi…

A.R.: – Da’ postu’, postu’, de exemplu, acuma na`, nu trebuie să vă-ntreb asta… Da’ că voiam să vă-ntreb… un pic de apă, nici măcar un pic de apă nu vreţi? Vă pun un pahar cu apă? Ați intrat prima oară în casa mea și nu beți nici măcar un pahar cu apă?? ”Doamne, ce chestier, îți intră Hristos în casă și nu-L tratezi cu-n pahar cu apă!!…”.

G.Z.: – Nu, acuma nu! Sărut mâna!

A.R.: – Da… da’ apă, presupun, că beţi, măcar seara, mai târziu.

G.Z.: – Bem. De exemplu seara, după ora 22,00 nu mai mâncăm, nu mai bem nimic,în cazul meu, pentru că a doua zi facem liturghie, dar…şi după ce ne-am împărtăşit, că terminăm liturghia la 12,00 sau la 13,00 şi am făcut şi acatistele sau paraclisele, după aia putem consuma, deci, între 12,00 sau 13,00 până seara la 22,00-23, 00, dar depinde dacă mănânci seara la 22,00 foarte mult, nu mai poţi să faci metanii cu burta plină…

A.R.: – Exact!…

G.Z.: – …ştiţi, nu-ţi mai arde de rugăciune, îţi merge mintea, te-apucă lenea, te-apucă somnul, trândăvia, alte cele şi-atunci trebuie să ai o masă cât de cât echilibrată. Aicea, fiecare îşi ştie măsura în funcţie de nevoinţa pe care o are, de voinţa pe care și-a impus-o, de putinţa pe care o are, binecuvântarea pe care o are de la duhovnic, de trata­mentul pe care-l face dacă-i bolnav, fiecare ştie cât să forţeze, întot­deauna noi forţăm câte un pic, un pic, un pic, și sunt zile în care poţi să stai nemâncat 24-48 ore…trei zile chiar, însă sunt zile în care, perso­nal, mă apucă tremuratul, intru în trepidaţii dacă nu mănânc ceva dulce, o linguriţă cu miere de albine sau ceva, simt că leşin. Şi atunci, în cazuri de ăstea mai excepţionale, mai…, aici depinde de fiecare în parte, fiecare ştie…

A.R.: – …de structură…

G.Z.: – …de structura lui şi ce lucrează. Sunt mulţi părinţi care lu­crează. Pân’ să ajung la schit, dimineaţa făceam slujbele, după aia, după-amiază mergeam pe şantier…, când spargi cu picamărul două-trei ore, nu poţi să trăieşti cu un pahar cu apă şi cu două fructe…

A.R.: – Doamne fereşte!

G.Z.: – şi atunci trebuie să mâncăm sănătos…

A.R.: – Şi nu cere Dumnezeu asemenea sacrificiu.

G.Z.: – Nu!Dar e interesant, ştiţi, că majoritatea credincioşilor în post îşi aduc aminte că ”nu-i păcat ce bagi în gură, ci-i păcat ce scoţi din gură”, ştiţi. Numai că majoritatea a înţeles şi foarte greşit, majoritatea nu știe că e… chiar e păcat ce bagi în gură şi e important pentru că majoritatea ce băgăm în gură, băgăm din plăcere, fie că e vorba de un aliment care-ţi place, îţi faci plăcere, ceea ce, acel dulce, spre exem­plu, de care nu te poţi lăsa, ştiţi…

A.R.: – Da, nu e oportun diabetului…

G.Z.: – …e important şi ce băgăm în gură, nu neapărat numai ce scoatem din gură.

A.R.: – Aaa, bineînţeles!

G.Z.: – …dar… lupta nu e aicea, acuma depinde de fiecare, deci, cine n-a spus niciodată  „Tatăl nostru” sau nu s-a închinat înainte de culcare nu poţi să-l pui să facă 3-4 acatiste. De aia zic, evoluţia în tagma asta a noastră, şi a preoţiei şi a creştinului trăitor, trebuie pornită de la zero, clasa I, clasa a II-a, şi fiecare la ce nivel ajunge, aşa trăieşte…E bine să avem părinte duhovnic şi fiecare să-l povăţuiească. Să-i spună: ”mă copile, uite, dacă ai putut să ţii un post de o zi, negru, hai să-ncercăm şi de două zile, forţezi un pic. Dacă ai făcut x de metanii, hai să-ncercăm împreună să facem xyz metanii, şi-atunci te motivează şi pe tine să faci odată cu el, dacă poţi şi ai unde şi zici, stai, că dacă a făcut părintele duhovnic, care are atâţia ani, şi io-s mai tinerel, poate trebuie să trag şi eu după el şi să fac dublu decât el…şi tot aşa…

A.R.: – Cât de importantă este metania pe lângă rugăciune?

G.Z.: – Păi ele se unesc. Nu poţi să faci metanie fără rugăciune. Când spui ”Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu”, când te cobori în jos, spui ”miluieşt-mă pe mine,  păcătosul”, pentru că, atunci când eşti cu capul jos, la podea, atunci trebuie să-ţi vezi toate păcatele şi patimile şi neputinţele şi toate…

A.R.: – Nu, că, de exemplu, unii fac rugăciune… fac, pur şi simplu, rugăciune, zic un „Tatăl nostru” şi atât. Cât de importantă-i adăugarea metaniei la rugăciune?

G.Z.: – Pentru cei care pot face, e indicat, dar sunt oameni care nu pot face. De aia-i bine să avem un părinte duhovnic…doctor al sufletului tău. Fiecare ştie cam ce poate. Eu am fii duhovniceşti, aşa că m-aţi întrebat, care pot face 10-15 metanii, nu-i ajută sănătatea sau kilogramele, că au 140-160 de kg, şi am care fac xxx sau yyy pe seară.

A.R.: – Ei…, să nu exagerăm…

G.Z.: – V-am dat un exemplu, atâtea fac…

A.R.: – Tiii!! XXX metanii…(nu zic numărul, ca să nu smintim oamenii).

G.Z.: – …trei ore jumătate îţi ia, trei ore jumătate, patru.

A.R.: – Văleleu!!! Trei ore și jumătate, sau patru ore să faci întruna metanii!!!…Hai, că așa ceva nu am mai auzit!!

G.Z.: – Da! Cei care ştiu rugăciunile pe de rost şi mai ştiu şi acatistele, în timp ce-şi fac metaniile îşi fac şi rugăciunile de seară sau cum îşi ascultă rugăciunea de seară pe telefon, pe calculator, sau ascultă pe cineva rugându-se, îşi fac metaniile în continuare ca să nu-şi mai facă rugăciune. Și, desigur, depinde de fiecare om în parte, e important să facă fiecare cât poate, dar să şi forţeze un pic, să-ncerce mai mult. Că dacă laşi cât pot, azi pot un pic, mâine nu mai pot nici picul acela, nu? Trebuie să ai şi un pic de voinţă, să lucrezi un pic la…

voință.

A.R: –Părinte George, sunt multe de vorbit, cred că o să mai vorbim noi despre aceste lucruri, vreau să cred asta –chestiune de VOINȚĂ, nu!! Ba, încă și de CREDINȚĂ!- acum vă mulțumesc pentru confesi­uni(le reciproce)! Vă port cu drag în inima mea, pe toți cei de la Schit. Părintele Isaia, cred eu, a făcut o treabă bună, o adevărată ”afacere” când v-a adus acolo. Sunteți un boț de ”metal prețios”, iar alături de sfinția sa, sunt sigură, dimpreună cu Sfântul Gherasim Kefalonitul, și cu toți cei care ”ară și seamănă” pe acel ogor, toți și Bogdan Iorgulescu, cântăreț deocamdată, oamenii care muncesc acolo, cei care aduc daruri, ajutându-vă să faceți, la rândul dvs. daruri celor necăjiți, persoanele care lucrează la bucătărie, cu toții… sfințiți locul acela! Și-acolo, multe minuni se vor întâmpla!

Vă doresc tuturor, toată darea cea bună de la Dumnezeu!

G.Z.: – Da, dar lucrarea este a lor,  a Sfiților, ştiţi… pentru întărirea oamenilor…, la unii se-ntâmplă mai repede, la alţii mai târziu…

na…

A.R.: – Daaa!!! Dar și ostenelile dvs. și ale pr. Isaia. Și tânărul care cântă la strană, și oamenii care muncesc acolo, toți la un loc…sfințesc locul acela.

Vă mulțumesc, părinte George!