Issabela Cotelin

    –Bună ziua, îmi permiteți? Am fost programat la ora 14.

– Da, sigur, vă rog. Luați loc. O secundă, să vă caut fișa, dacă aveți.

– N-am. Eu…

*

El, Neluțu, fusese cel mai normal om din lume.

Avea tot ce are omul obișnuit. Avea părinți, care-i trăiau amândoi și se ajutau reciproc. Avea nevastă, copil, avea casă – un apartament de două camere, dar ce le trebuia mai mult? Avea și rate la el, dar se descurcau de la o lună la alta cu serviciul lui și cu slujba ei.

Avea nevastă bună și harnică, ce câștiga tot normal, salariul me­diu, și contribuia și ea la întreținerea traiului cotidian. Avea și ceva școa­lă, iar acum avea chiar un copil la școală.

Se aranjase, cum se spune. Vedea multe în jur, dar el nu râvnea la ce nu putea atinge.

Avea și o gașcă, mai mult rămasă din adolescență decât dintre colegii de acum de serviciu, cu care mai ieșea din când în când la o bere.

La una dintre aceste ieșiri, venise într-o seară unul, Gică, amic vechi, cu niște hârtii, să le dea fiecăruia câte una:

– Bă, fraților, m-am scos! exulta Gică, înainte de a se apuca de băut efectiv. Mă fac nabab, am cunoscut un coach, vă duc și pe voi la el!

– Un ce, mă…? ziseră unanim mesenii.

– Un… las’, că vedeți voi la fața locului, care-oți vrea.

Nelu nu-i băgă prea mult în seamă elucubrațiile, dar luă pliantul, să nu se facă de râs că e singurul care refuză.

Abia a doua zi, târziu, după ce-l părăsi de tot mahmureala – noroc că era weekend –, regăsi hârtia într-un buzunar. O lăsă acolo și spre seară i-o dădu nevestei:

– Ia privește, femeie, ce scrie aici! Mergem la curs de fericire cu Gică?

– Nelule, lasă prostiile, că nici la bere nu te mai duci, dacă-i așa, încheie nevastă-sa scurt istoria cu paradisul promis.

Nelu dădu din umeri și citi încă o dată: Îndrăznește să vrei mai mult! Îndrăznește să crezi!

Se culcă pe dreapta, ca de obicei, cu ochii pe cămașa de a doua zi, așezată frumos pe spătarul scaunului. Era cea bleumarin, una dintre cele cinci pe care le avea și pe care soața le întreținea cu mare grijă. Era vară, era cald și își imagină dintr-odată cum ar fi să fie într-o pereche de blugi, cu o cămașă fină cu mânecă scurtă și cu pantofi sport, albi, iar weekend-ul să devină o vacanță veșnică…

Ptiu, scuipă în sân de așa gânduri otrăvite, al naibii Gicu, și somnul veni mai greu, dar îl ajunse pân-la urmă.

Aruncă a doua zi pliantul pe un raft, deasupra unor cărți, și-și văzu de viață. Numai că simțea ca un șmirghel implementarea titlului de pe acea gârtie în creierul său și deja privea lumea înconjurătoare cu alți ochi. Deschiși, era sigur de asta.

Iar când Gicu, din ce în ce mai vesel și mai în bani, deși nu le spu­nea de unde, într-o zi nu mai veni la bere, ci lăsă vorbă că-i plecat de­par­te, în afară, și nu știe când se-ntoarce, Nelu se hotărî.

La urma urmei, era doar un curs, ce era să fie rău la el? Vorbea un om și el, dacă nu-i convenea, pleca. Nici măcar nu era obligatoriu.

Ce poate fi rău în a îndrăzni să vrei mai mult…? Numai că, pentru taxa primului modul, a trebuit să jongleze rata apartamentului la ban­că. Se va descurca el mai târziu, când va fi bogat, dacă și Gicu reu­și­se… Puțină răbdare îi trebuia.

Nota acerb indicații și sfaturi, exersa atitudini, era din ce în ce mai tare. Atât de tare încât cei de la serviciul lui îl concediaseră, pe temei de absențe și neexecutarea sarcinilor, iar în șoaptă se spunea că Neluțu înnebunise. Dar ce știau ei, nu era neexecutare, era doar „co­mu­nicare deschisă și directă”, cum învățase el la cursuri să își țină partea singur.

Rămas fără bani, dar din ce în ce mai sigur pe el, pentru că la cursul intensiv i se interzisese să se subaprecieze, se-apucă, pe scurt, să amaneteze lucruri din casă. Fericirea cere taxă – nimic nu e gratis, dai și primești, tot acolo învățase. La el era mai degrabă „dai și aștepți”, dar aici intervenea lecția despre răbdare.

Nevasta sesiză schimbări radicale, din punctul ei de vedere, dezastruoase la Neluțu și, după câteva certuri zdravene, își luă copilul și plecă la părinți.

Iubire de sine și respect reciproc, se calmă Neluțu singur, e clar că femeia mea nu le are și n-are nici iubirea necondiționată strict nece­sară menținerii tuturor gândurilor pozitive spre o reușită majoră.

Însă tot răul spre bine, concluzionă el, conform unei zicale mai vechi decât cursurile cu pricina. Mai amesteca înțelepciunea populară cu cea modernă, dar optimismul lui era la cote maxime. Va fi liber în acțiuni și le va arăta el lor, când își va atinge scopul propus.

Ultimul modul, plătit numai el știa cum, presupunea și indicații vagi de antreprenoriat. Zis și făcut. Nu avea mare importanță că nu avea cunoștințele tehnice și economice necesare, puternica motivație inte­rioară avea să dizolve acest aspect profan. Doar de aceea se afla la curs, pentru a-și activa energiile și a-și desăvârși conexiunea cu Universul.

Învățase destul, era timpul faptelor. Venise vremea să își deschidă propria afacere.

Mai avea un pas până la succes. Îndrăznise să viseze și să crea­dă, așa că a îndrăznit, pentru a-și urma visul până la final, să-și vândă și apartamentul, cu rate și datorii cu tot, și să-și închirieze un spațiu comercial cu vad bun. Gândurile pozitive nu-l părăsiseră, le întreținea bine, udându-le cu gașcă nouă și la fel de motivată. Ca să nu piardă timpul liber, studia cu gașca, în paralel, și menținerea echilibrului inte­rior și exterior când ieșea de la cârciumă.

De acolo, de altfel, dintre cursanți, își alese și oamenii de afacere pentru depozitul de materiale mici de construcții și de electrocasnice mari la care se gândise. Entuziaști, au pecetluit înțelegerea finală, cum că se ocupă ei de aprovizionare, acte și alte mărunțișuri. El să se ocupe de studierea pieței, ca patron, și să se vadă la deschidere.

Aciuat într-un colț al magaziei închiriate de ocazie și văzând că nu se mai întâmplă nimic, Neluțu se decise într-o zi să-și caute partenerii. Însă, probabil la celălalt capăt al răbdării, îl căuta și pe el noul pro­prietar al locului, care veni cu poliția să îl evacueze. Partenerii dis­pă­ruseră după vânzarea apartamentului său, cu toți banii pe care li-i dă­duse pentru alte cele, iar cursurile, unde spera să-i regăsească, se mu­taseră între timp în alt oraș, cu coach cu tot.

Abia de mai îndrăznea să creadă că era lefter și pe drumuri și că se alesese cu dosar penal pentru ultraj – așa definiseră organele de ordine mica lui dispută principială cu proprietarul de drept al magaziei – și cu verdictul că, dacă urmează tratamentul psihiatric oferit gratuit de instituția de reabilitare, va fi liber să-și ia din nou viața și familia în piept. Gândul la cea din urmă variantă era singurul ce-i rămăsese în partea cu plus a axei existențiale.

El, care voise, ca toată lumea din jur, doar să se dezvolte personal…
*

– Am înțeles. E în regulă. Facem acum o fișă, pentru consultațiile ulterioare. Pentru asta ați fost trimis la mine. Începem cu…

Nota: Text publicat in Convorbiri literar-artistice nr.20-30/2022